— Zi bună și dumitale, doctore. Domnul să te binecuvânteze c-ai trecut pe aici.
Când ușa se închise după McBrearty, Lib se simți dezumflată, descurajată.
Abia dacă o ascultase; ignora avertismentele lui Standish. Era prizonierul propriei fascinații față de mititica minune.
Observă scaunul gol de lângă ușă.
— Văd c-a dispărut cutia de lângă ușă.
— I-am trimis-o domnului Thaddeus cu unul din băieții Corcoran, laolaltă
cu mănușile alea micuțe din coaja de nucă, spuse Kitty.
— Fiecare bănuț a fost trimis pentru a-i ajuta și a le oferi alinare celor nevoiași, i-o aruncă Rosaleen O’Donnell. Ia gândește-te la asta, Anna. Aduni bogății în rai.
VP - 104
Ce-i mai plăcea lui Rosaleen să se scalde în gloria altora. Mama era geniul din umbră, nu doar o simplă conspiratoare; Lib era aproape convinsă de asta. Își feri privirea, astfel încât să nu-și arate ostilitatea.
Pe polița de deasupra căminului, la câțiva centimetri de fața lui Lib, noua fotografie stătea lângă vechea poză de familie. Fetița arăta la fel în ambele –
aceleași membre netede, aceeași expresie ce nu prea aparține acestei lumi.
Ca și cum timpul n-ar fi trecut peste ea; ca și cum ar fi fost conservată în spatele sticlei.
Dar cel cu adevărat ciudat era fratele, realiză Lib. Fața de adolescent a lui Pat era asemănătoare cu fața surorii lui, atunci când arăta mai puțin fermă, diferența fiind că băieții își pieptănau părul pe dreapta. Ochii lui însă; era ceva ciudat în legătură cu scânteierea lor. Buzele erau întunecate, de parcă
ar fi fost date cu ruj. Se sprijinea de mama lui neînduplecată, ca un copil mult mai mic, ori ca un filfizon beat. Cum era acel vers din psalmi? „Fiii străini au îmbătrânit”.
Anna își întinse mâinile pentru a se încălzi la foc; arătau ca un evantai elegant.
Cum să afle mai multe despre el?
— Pesemne că vă e dor de fiul dumneavoastră, doamnă O’Donnell.
O pauză. Și apoi:
— Mi-e dor, cum nu, spuse Rosaleen O’Donnell.
Acum tăia niște păstârnaci bătrâni, mânuind satârul cu o mână mare și osoasă.
— Ce să facem? Dumnezeu ne dă cât putem duce, cum se zice.
„Ne exploatează mai degrabă”, se gândi Lib.
— A trecut multă vreme de când n-ați mai primit vești de la el?
Mâna cu satârul se opri, iar Rosaleen O’Donnell o privi fix.
— Ne privește de sus.
Ce, asta însemna că Pat O’Donnell se descurcase bine în Lumea Nouă?
Atât de bine încât nu se mai deranja să-i scrie familiei lui nevoiașe?
— Din ceruri.
Era vocea lui Kitty.
Lib clipi.
Slujnica arătă în sus, ca să se asigure că englezoaica înțelesese.
— S-a prăpădit în noiembrie trecut.
Lib își duse mâna la gură.
— N-avea nici cinșpe ani, adăugă slujnica.
— O, doamnă O’Donnell, vă rog să-mi scuzați lipsa de tact. Nu știam…, se lamentă Lib, gesticulând în direcția dagherotipului, de unde băiatul părea să-i arunce o privire disprețuitoare – sau era oare una plină de voioșie?
VP - 105
Dagherotipul nu fusese realizat înainte de moartea acestuia, ci după, își dădu Lib seama.
Anna, sprijinită de spătarul scaunului ei, vrăjită de flăcări, părea să nu bage de seamă nimic din toate astea.
În loc să se simtă ofensată, Rosaleen O’Donnell zâmbea satisfăcută.
