capacul. Nu era plin nici măcar pe jumătate – abia dacă ar fi fost suficient pentru ca tustrei să întindă câte un strat pe o felie de pâine prăjită a doua zi dimineață – asta dacă ar fi avut o bucată de pâine.
Era impresionată că Gemma se gândise la un astfel de răsfăț culinar, dar borcanul de Nutella fusese probabil cumpărat de vreun alt turist sau pentru vreun copil mic destul de pretențios. Arătătorul lui Franny plonjă în interiorul borcanului cu gură largă și adună crema întinsă pe marginile acestuia până ce între încheieturile degetelor ei se adună o cantitate impresionantă de Nutella. Își introduse un deget întreg în gură și îl trase încet afară cu un murmur de satisfacție. Apoi înșurubă la loc capacul borcanului și îl ascunse într-un alt dulap – unul în care nu l-ar fi căutat nimeni – doar ca măsură de precauție.
38
- EMMA STRAUB -
*
Soarele care apunea ajunsese de cealaltă parte a muntelui și acum Jim și Sylvia înotau în umbră făcând ultimele ture de bazin în piscina din spatele casei, conformându-se parcă unei ediții recente a revistei „Gallant”, cu titlul: „De ce turele de bazin vă pot prelungi viața până la o sută de ani”, un articol scris de un romancier care înota foarte prost în stilul bras și care avea colăcei în jurul taliei – și pe care Jim îl comandase pentru că se gândise că i-ar fi plăcut lui Franny. „Gallant” căuta mereu să atragă mai mult atenția femeilor.
Pielea de pe degetele lui Jim se cam încrețise, dar pe el nu-l deranja acest lucru. Din capătul cu apă mai adâncă putea vedea munții, copacii și partea din spate a căsuței lor roz. Un avion zbura pe deasupra și atât Sylvia, cât și Jim se simțeau recunoscători că nu se aflau în el și că nu trebuia să plece prea curând de acolo. O
piscină perfectă putea avea acest efect – să facă restul lumii să pară
incredibil de nesemnificativ și la fel de îndepărtat ca suprafața lunii.
— Nu e rău deloc, nu-i așa?
Sylvia înotă până în celălalt capăt al piscinei și se ridică pe marginea acesteia, sprijinindu-se în coate.
— Îmi convine. Își șterse ochii și întrebă: La ce oră vor sosi Bobby și cum-o-fi-chemând-o? Dar Charles?
— Dimineață, la fel ca noi. Vor ajunge devreme aici.
Dacă ei ar fi fost în New York, stând unul pe o parte, iar celălalt, pe partea opusă a străzii 75, nici nu s-ar fi putut auzi unul pe altul, de vină fiind mașinile, oamenii, avioanele, bicicletele, zgomotul vieții de zi cu zi din marele oraș. Oricum, nu vorbiseră mai mult decât de obicei – nu în ultima vreme, cel puțin. Acum erau la șase metri distanță și se puteau auzi perfect unul pe altul. Dacă ar fi strigat, vocile lor ar fi răsunat între copacii care mărgineau muntele și ecoul lor s-ar fi auzit până jos în vale, în stilul lui Pig-Pen4, poate 4 Personaj comic din benzile desenate, creat de C.M. Schulz 39
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
chiar până la mare.
— Mi-ar fi plăcut să vină singur, zise Sylvia.
— Cine, Bobby? Sau Charles?
Jim înotă încet spre Sylvia.
— Amândoi.
— Credeam că-ți place Lawrence, zise Jim. Își întinse brațele și se prinse de marginea piscinei, lângă Sylvia. Ea se desprinse și începu să plutească pe spate.
— E adevărat, da, doar că… aș fi preferat să vină singur, înțelegi?
Atunci când Lawrence e prin preajmă, Charles trebuie să-i acorde toată atenția, de parcă ar fi cățelul lui. Ei nu sunt ca tine și mama, adică așa cum sunt niște oameni care se întâmplă să fie căsătoriți, înțelegi? Își aranjează mereu hainele unul altuia și citesc unul peste umărul celuilalt. E scârbos. Sylvia se cutremură, iar părul ei ud împrăștie stropi pe pânza apei din piscină. Vreau să spun că, la o anumită vârstă, oamenilor nu le mai stă bine să pară îndrăgostiți. E
scârbos, zise ea din nou.
— Asta nu e deloc adevărat, zise Jim.
Ar fi vrut să spună mai mult, să-i explice fiicei sale că se înșela, dar nu își găsea cuvintele.
Franny deschise ușa din spate și scoase capul afară.
— Veniți la cină! Nu se admit costume de baie la masă.
Jim descoperise un teanc de prosoape pentru plajă în mica spălătorie din casă, iar Sylvia apucă unul după ce ieși din piscină.
Tatăl ei rămase în apă, plutind la suprafață și ținându-se de marginea de beton.
— Te vei bucura totuși să-l vezi pe Bobby, nu-i așa? întrebă Jim, ridicând privirea spre Sylvia.
El voia ca amândoi copiii lui să se înțeleagă în continuare unul cu altul, deși știa foarte bine că era ceva inutil. A educa niște adulți era ceva cu totul diferit. Nu mai era vorba de niște copii veseli și neastâmpărați care înclinau să te creadă, orice le-ai fi spus, doar 40
- EMMA STRAUB -
pentru că erai tatăl lor. Sylvia știa ce se întâmplase, pentru că trăise în aceeași casă cu ei doi și le fuseseră imposibil să se ascundă de ea.
Ar fi fost greu să se ascundă și față de un copil, dar adolescenții au niște urechi ca niște ventuze, absorbind orice din jurul lor. Bobby nu știa nimic. Jim aproape că-și dorise ca el să fi rămas acasă la el, să
se țină departe – foarte departe de implozia familiei sale nucleare.
Sylvia își înfășurase un prosop gigantic în jurul trupului și un altul în jurul capului.
— Sigur, zise ea. Așa cred.
Așteptă ca Jim să iasă din piscină înainte de a intra în casă, dar nu mai spuse nimic altceva, provocându-l să-și termine propriul gând.
*
