că fratele ei era un ticălos și ea tocmai constatase acest lucru, așa că
se apropie mai mult de el și îi șopti în spaniolă:
— Aș vrea să pot rămâne.
Încerca să pară melancolică, având expresia unei actrițe franceze înainte de a se urca într-un tren care urma să o ducă departe, despărțind-o definitiv de iubirea vieții ei, apoi ieși repede din club, încrucișându-și picioarele atât de strâns, încât era sigură că
materialul blugilor avea să cedeze.
*
Sylvia reuși să se țină până ajunseră la mașină, care era parcată la câteva străzi distanță de club, apoi își trase fermoarul blugilor în jos și se așeză pe vine între mașini. Urina ei era caldă, revărsându-se peste pietrele din caldarâm și formând apoi un pârâiaș sinuos care porni la vale pe stradă. Ar fi trebuit să fie mai prudentă, dar se simțea prea bine ca să se oprească. Se gândi că Joan ar fi putut veni după ea – ca un protagonist al unei comedii romantice – și ar fi găsit-o cu blugii în vine și cu fundul gol proptit între două spoilere.
Bobby era deja pe locul din față, la volan, așteptând. El putea aștepta.
Bărbații erau o pacoste, acesta era adevărul. Ei ar fi putut spune orice, doar ca să facă o fată să se dezbrace. Erau mincinoși, escroci și îngrozitori. Toți. Ea se gândise mereu la Bobby ca la o versiune mai matură a ei – el făcând parte din același lot experimental de testare a materialului lor genetic, dar după evenimentele din ultima vreme nu mai era la fel de sigură.
Poate că era totuși ceva în plus, ceva care venea la pachet cu un penis, o orbire morală parțială localizată într-o cameră secretă a inimii. Asta o făcea să se simtă oribil, de parcă pe trupul ei s-ar fi târât o mulțime de insecte dezgustătoare sau ca și cum cineva ar fi stat prea aproape de ea, respirând greu.
Bobby era scârbos, chiar dacă această concluzie venea din partea unei persoane care urina pe o stradă publică. Gestul ei sordid era 155
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
doar o necesitate – fiind asemănător cu gestul mamelor care-și lăsau băiețeii să urineze pe copacii din Central Park. Ele nu se gândeau că
udau plantele, ci evitau doar să plimbe după ele pentru tot restul zilei un copil ud pe pantaloni. Sylvia decise. Bobby nu făcuse ceva asemănător. El se lăsase purtat de val și se afundase, se afundase rău, cu bună știință. El nici măcar nu se simțea vinovat! Tatăl lor, cel puțin, părea să fi înțeles că greșise. Se scutură, ușoară și relaxată, în sfârșit, apoi se ridică, pășind cu grijă pentru a evita băltoaca.
Un grup de femei apărură de după colț, îndreptându-se către Blu Nite sau către alt club asemănător, iar Sylvia le urmări cu privirea în timp ce acestea pălăvrăgeau fără grijă în spaniolă. Vorbeau repede și își aruncau peste umeri pletele lungi și negre. Europenele obțineau totul mult mai ușor. Nu era nevoie decât să deschidă gura și păreau inteligente și sofisticate, majoritatea având șolduri înguste și sâni enormi, ca niște roboți sexuali creați într-un laborator.
Sylvia își plecă ochii atunci când fetele trecură pe lângă ea.
Probabil că iubita lui Joan arăta așa, ca o femeie care ar fi putut să
dea ochii cu niște străini fără să se jeneze, având pe ea doar un costum de baie. Spera doar ca fetele să nu simtă mirosul de urină.
După ce trecură, Sylvia se urcă repede în mașină și se ghemui pe locul din față, lângă șofer. Bobby își ținea capul în mâini, astfel încât părul lui era răsfirat peste volan.
— Nu ai să le spui, nu-i așa?
Vorbea fără să se miște. Sylvia își prinse centura de siguranță.
— Nu știu încă.
Nu mai știa ce secrete păstra și ale cui erau acestea. Răspunsul ei îl făcu pe Bobby să sară ca un arc.
— Nu, Syl, nu poți face asta!
Respirația lui mirosea a băutură, iar ochii îi erau roșii. Nu-l mai văzuse niciodată așa pe fratele ei. Bobby era întotdeauna atât de calm și calculat, la fel ca tatăl lor – politicos și înțelegător.
Ea nu știa ce să înțeleagă văzându-l așa, ca un ou de Paște crăpat.
156
- EMMA STRAUB -
— Te rog! insistă el.
— O să mă gândesc, bine?
— Bine, zise el și întoarse cheia în contact.
Nu se pricepea să conducă bine cu schimbător manual de viteze, așa că se opriră de patru ori în drum, înainte să ajungă pe autostradă, de fiecare dată Bobby gârbovindu-se și mai mult în scaunul său, ca și cum umilințele acumulate îl răneau fizic. Abia după o oră ajunseră acasă, iar după ce parcă mașina pe aleea din fața casei, Bobby întinse brațul și o opri pe Sylvia să coboare.
— Așteaptă!
— Ce e?
Sylvia era mulțumită că ajunsese teafără acasă și visa deja la patul ei.
Ar fi verificat pe Facebook să vadă dacă trebuia să urască pe cineva mai mult decât îl ura deja. Internetul era excelent pentru a confirma temerile cele mai mari ale cuiva despre specia umană.
— Îmi pare sincer rău că a trebuit să asiști la toate astea. Bobby făcu o pauză, apoi continuă: Vreau să spun… îmi pare sincer rău că
a trebuit să vezi această latură a mea. Când mă uit la voi, cei din familie, îmi place să pretind că acea latură a mea nu există, știi? Ca și cum partea aceea din mine ar rămâne mereu în Florida. La naiba, nu știu.
La fereastra dormitorului Sylviei era lumină. O uitase din greșeală aprinsă. În rest, casa părea liniștită; toți se retrăseseră
probabil în camerele lor pe timpul nopții. Sylviei îi părea rău pentru Bobby, mai ales că el trebuia acum să se strecoare în pat lângă
