Carmen – vina lui emanând din interiorul său în valuri urât mirositoare, la fel ca duhoarea unui sconcs dintr-un desen animat.
Dar nu-i părea chiar atât de rău încât să rămână cu el în mașină și să
aștepte la nesfârșit. Nu era treaba ei să-l facă să se simtă mai bine.
— Nașpa pentru tine, zise Sylvia deschizând portiera. Dar pentru ea e și mai nașpa. Sau, știi ce? De fapt, pentru tine e mai rău. Pentru 157
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
că ea își poate găsi un nou iubit. Dar tu nu poți schimba faptul că
ești un ticălos. Țin la tine, Bobby, pentru că ești fratele meu, dar, sinceră să fiu, acum nu te plac foarte mult.
Și, cu aceste cuvinte, Sylvia trânti portiera și intră grăbită în casă.
Nu era problema ei.
158
- EMMA STRAUB -
ZIUA A NOUA
Perdelele erau trase în lături și lumina soarelui se revărsa pe fereastră direct pe perna lui Bobby. Încercă să se întoarcă pe partea cealaltă, dar camera părea iluminată de reflectoare, ca o scenă de film. Se încruntă și deschise ochii cât putea de încet, de parcă
lumina l-ar fi rănit mai puțin așa.
— Cred că nu ai chef să vii cu mine să alergăm, nu-i așa? zise Carmen. Stătea la piciorul patului, echipată deja în hainele ei de antrenament și adidași. Te-ai distrat aseară? A fost grozav când ai venit. Sunt sigură că nu-ți amintești. A fost cu adevărat altceva. Ce ai băut? Camera încă miroase. De aceea am deschis fereastra.
Bobby își amintea: dezamăgirea surorii lui, limba englezoaicei pe penisul lui și gustul acelui Red Bull când îi venise să vomite.
— Pfui! făcu el, nedorindu-și să se mai întâmple o dată.
Se întoarse pe burtă, îngropându-și fața în pernă.
— Oh, sunt sigură că te simți oribil, zise Carmen. Deci ne vedem mai târziu, cred. În regulă! Vreau să mergem într-o croazieră în Bahamas, bine? Acum nu e vorba de mine, Bobby. Tu ești de vină.
O auzi răsucindu-se pe tălpile de cauciuc ale adidașilor și ieșind din cameră, apoi trăgând ușa după ea. Orice zgomot îi provoca suferință. Parcă trecea un camion peste capul lui. Nu voia decât să
doarmă mai mult – somnul putea rezolva orice. Îl putea face să se simtă din nou om, îl putea face să uite. Înainte să adoarmă din nou, Bobby simți cum i se întorcea stomacul pe dos și se dădu jos din pat grăbit să ajungă la baie. Mai avea puțin până la vasul de toaletă, dar vomită înainte să ajungă deasupra acestuia, murdărind pardoseala cu mici resturi din ceea ce-i mai rămăsese în stomac – adică mai nimic. Își spuse pentru prima dată în ziua aceea că, dacă ar fi avut de ales între viață și moarte, moartea i s-ar fi părut mai ușoară.
*
159
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
Sylvia era trează, dar se prefăcea că doarme. Nu se bucura decât fiindcă era duminică și Joan nu avea cum să-i viziteze – ceea ce, desigur, nu-i convenea deloc, pentru că era singurul lucru care făcea ca excursia aceea să fie cât de cât plăcută, dar dacă el ar fi venit ar fi văzut-o mahmură, ceea ce nu era deloc frumos. Nu că
Sylvia s-ar fi simțit de fapt – clinic vorbind – frumoasă, cu excepția acelor zile unice când pielea ei arăta bine, hainele sale cădeau bine pe ea și oglinda îi confirma toate astea. Și totuși se simțea mai rău decât în mod normal. Avea impresia că gura ei fusese uscată o noapte întreagă cu niște prosoape de bucătărie, saliva ei dispărând complet în neființă.
Întinse mâna după telefon – bietul soldat căzut la datorie – și îl ridică în dreptul ochilor. Dacă ar fi funcționat, ea ar fi apăsat ușor câteva taste și ar fi început să caute ce voia, dar tot ce putea face era să se uite la simbolurile aplicațiilor de pe ecran. Rețeaua Wi-Fi nu funcționa la etaj, dar oricum nu mai avea importanță. Își imagina ce pierduse: noi poze cu Gabe și Katie sărutându-se ca niște idioți cu leziuni cerebrale sau stând cu obrajii lipiți de parcă nu-puteau-să-se-despartă-nici-măcar-o-secundă. Toți ceilalți postaseră probabil fotografii de la petreceri la care fuseseră sau din vacanțele cu familiile lor, toți fiind la plajă, bronzați și grozăvindu-se cu asta. Era posibil să fi apărut fotografii noi și jenante cu alte persoane – poate cu cineva care să le abată tuturor atenția de la ea.
Își azvârli câte un picior în afara patului, târându-se ca un crab cât de departe putea fără a-și ridica restul corpului. Când se ridică
în picioare se clătină, amețită, dar își spuse că nu era chiar atât de rău. Avusese stări de mahmureală și mai grave – de două ori în viața ei. Prima dată la vârsta de cincisprezece ani, când toată familia se dusese la nunta unei prietene de-a lui Franny, în Carolina de Nord – ținutul vinului. Pe fiecare masă (inclusiv pe cea a adolescenților, unde stătea Sylvia, la kilometri întregi de părinții ei și de toți cunoscuții) stăteau sticle de vin, care imediat ce se goleau 160
- EMMA STRAUB -
erau înlocuite.
A doua oară fusese atunci când ea și Katie Saperstein băuseră din greșeală prea multe cocktailuri cu vin – „în glumă” – înaintea unui bal organizat la școală, după care își petrecuseră toată noaptea în toaleta școlii – același loc în care trebuiau să-și facă nevoile de o sută
de ori pe zi, amintindu-le de greșeala lor pe vecie sau cel puțin până
la absolvire. Acum nu era chiar atât de rău ca atunci, dar părea destul de grav ca să caute în geanta mamei ei o aspirină. Sylvia își târâi picioarele până la ușa camerei ei, o deschise și își strecură
capul afară, de parcă ar fi pornit într-o aventură riscantă. De jos se auzeau zgomote – Charles și Lawrence, își spuse – dar la etajul ei nu era nicio mișcare. Merse mai departe, în hol, și lipi urechea de ușa camerei părinților. Ei ar fi trebuit să se trezească deja – tatăl ei nu dormea niciodată după ora șapte, iar mama ei nu ar fi acceptat în ruptul capului să fie exclusă de la vreo activitate, așa că până și ea se trezea devreme atunci când mai erau și alți oameni prin preajmă.
Sylvia bătu o dată în ușă și așteptă. Nu se auzea nimic, așa că
deschise ușa. Patul era gol, așa cum bănuise.
— Mamă? Tată?
Pentru că nu primi niciun răspuns de la părinții ei invizibili, Sylvia își târâi picioarele mai întâi în cameră, apoi în baia lor.
Franny călătorea întotdeauna cu o mică farmacie asupra ei –
