Revoltată, Franny scoase o exclamație.
— Nu fi ridicol! Ce ai vrea să mănânci? Vrei niște clătite? Pâine prăjită?
— Astea îngrașă, zise Bobby. Am nevoie de proteine. Fără a se enerva din cauza tonului său arogant, ea continuă:
— Ouă? Poate niște bacon cu ouă?
Franny ridică privirea spre el, așteptând încuviințarea sa.
Pleoapele lui Bobby erau pe jumătate închise.
— Bine, zise el, dar nici nu se mișcă și nici nu închise ușa frigiderului.
Franny întinse brațul pe lângă el, ca să poată lua de pe raftul frigiderului tot ce avea nevoie.
Bobby parcă încremenise – o statuie care mirosea a transpirație după o noapte nedormită.
— Carmen deja face înviorarea, cred, zise Charles, făcând semn cu bărbia spre fereastră.
Se întoarseră toți să se uite.
Carmen făcea alternativ sărituri pe loc și flotări, burpees, sus-jos, sus-jos, în afară-în interior, sus-jos, sus-jos, în afară-în interior.
Bobby se întoarse ultimul dintre toți și scoase un oftat, ușor la vederea ei.
— E furioasă rău, zise el. Face duble din astea numai atunci când e furioasă.
— Și ce ai de gând să faci, tigrule? întrebă amuzat Charles.
Bobby ridică din umeri și se prinse de masă, strecurându-se pe lângă aceasta. Lawrence încercă să-i facă loc, iar Bobby se prăbuși pe primul scaun.
— Nimic. Dumnezeule! Nimic.
— Femeile, zise Charles, dându-și ochii peste cap, apoi ridicând 165
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
repede din umeri spre Franny.
„Nu știu”, rosti el din buze.
— Știi ce se spune despre femei… începu Lawrence. Privirea lui Bobby îi dădu de înțeles că o glumă nu ar fi fost gustată în acel moment. Rămaseră cu toții tăcuți, așteptând ca micul dejun pentru Bobby să fie gata.
*
Carmen luă o pauză și se lăsă pe vine până ce fundul ei atinse pământul, extinzându-și picioarele în șpagat. Dacă Bobby ar fi rugat-o să meargă cu el ar fi acceptat. Dacă ar fi ieșit afară în momentul acela să-i spună că o iubea și dacă ar fi sărutat-o pe obraz cerându-și iertare că-i tulburase somnul în timpul nopții, ea l-ar fi iertat. Măcar dacă i-ar fi făcut un semn din mână pe fereastra bucătăriei sau dacă i-ar fi zâmbit! Carmen își îndoi picioarele sub ea, lipindu-și palmele de suprafața aspră din beton. El nu înțelegea absolut nimic. O anumită curbă a învățării era de așteptat – ea era o persoană adultă atunci când se cunoscuseră, în timp ce el era cu totul altceva: jumătate băiat, jumătate bărbat.
Poate mai mult băiat – trebuia să recunoască în sinea ei. Primii ani nici măcar nu contaseră – nu cu adevărat. El învăța cum să-și folosească în mod echilibrat carnetul de cecuri, cum să comande vin la un restaurant, cum să separe rufele albe de cele colorate, devorând orice informație practică. Ea era un adevărat oracol al lumii reale! Franny și Jim Post plăteau pe cineva să le facă menajul în casă, așa că nu era de mirare că Bobby rămăsese confuz când vasul lui de toaletă începuse să arate folosit. Ei plăteau un om să le țină evidența taxelor, deci nu era nicio surpriză că el nu știa ce puteau deduce și ce bonuri trebuiau să păstreze. Și totuși, părinții lui se uitau de sus la Carmen. Ea își dădea seama de acest lucru, nu era proastă, cum credeau ei. Auzea remarcile lor șoptite, vedea cum își dădeau ochii peste cap. Renunțase la ideea de a încerca să-i impresioneze cu ani în urmă, când crezuse că înflăcărarea și 166
- EMMA STRAUB -
nonconformismul ei avea să atragă simpatia lor. Acum nici nu era sigură că ar fi avut această șansă. Era o senzație ciudată – ca și cum ar fi fost paratrăsnetul altcuiva, o vergea metalică sclipitoare pe timp de furtună. Ea era țapul ispășitor al țapului ispășitor. Ea vedea cât de greu îi era lui Bobby să se relaxeze în preajma părinților lui și dorea să-l ajute. Dar nu putea să-l ajute dacă el nu-i permitea asta.
Carmen se lăsă pe spate stând în șezut și începu să-și încline capul când pe un umăr, când pe celălalt. El mai avea cinci minute să iasă
afară și să stea de vorbă cu ea. Îi vedea pe toți pe fereastră cum zâmbeau și râdeau. Bobby avea la dispoziție cinci minute.
*
Jim intenționa să-și petreacă după-amiaza singur, așa că luă una dintre mașini și coborî dealul în Palma. Zona rurală oferea o priveliște satisfăcătoare. Palma era destul de mare ca să te poți rătăci pe străduțele ei, având alei înguste și fundături – exact așa cum îi plăcea lui.
Mai erau niște clădiri în stil maur, dovezi ale hoardelor cuceritoare, precum și unele cu arhitectură interesantă, ascunse între restaurantele în lanț. Franny nu avea decât să facă planuri –
Jim era fericit să cutreiere orașul fără nicio destinație în minte. Avea un carnețel în buzunar, în caz că i s-ar fi întâmplat ceva, dar carnețelul rămăsese în buzunarul lui până atunci. Ultima dată când Jim aplicase pentru o slujbă, avea douăzeci și doi de ani. Loialitatea era mult mai uzuală în acele zile de demult, când cei care verificau informațiile deveneau scriitori sau editori – niciunul dintre aceștia nedorind să sară de la o carieră la alta, așa cum păreau să
obișnuiască oamenii mai tineri, de parcă ar fi fost de așteptat ca școala de artă și cea de afaceri să apară pe același CV. „Gallant”
fusese casa lui profesională zeci de ani la rând în toată viața lui de adult. Fusese o a doua căsătorie, la fel de complicată și cam la fel de satisfăcătoare. Și iată că acum ajunsese în acest stadiu – un bărbat de șaizeci de ani grozav, cu nicio dimineață de luni în perspectivă.
167
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
Se întoarse spre stânga și porni pe o stradă cu pavaj din piatră, care ducea într-o mică piață cu câteva cafenele și terase. Jim alese o masă
la umbră și comandă o cafea. Gândurile lui erau învălmășite: dacă
făcea una, se termina cu alta. Dacă ar fi divorțat, trebuia să vândă
