176
- EMMA STRAUB -
Lawrence începu să povestească în detaliu despre reluarea filmărilor în Canada și despre mult așteptatele pungi cu păr fals, și, deși toți se uitau pe furiș la Bobby din când în când, până și Franny se arătă interesată de comentariile lui Lawrence în legătură cu filmul, ascultând ca și cum viețile lor ar fi depins de acea sanie șubredă.
*
Franny și Jim se întinseră unul lângă altul pe spate, privind fix tavanul. Chiar și înainte ca Jim să plece de la „Gallant”, o sută
cincizeci de mii de dolari ar fi fost o sumă mare, dar acum, când aveau doar venitul insuficient al lui Franny – care oricum nu era de ajuns pentru viitoarele lor cheltuieli –, suma li se părea enormă.
— Am putea vinde niște acțiuni, zise Franny.
— Am putea.
— Dar este oare responsabilitatea noastră?
Franny se întoarse pe o parte, făcând patul să se miște ca o corabie mică pe o mare agitată. Își sprijini fața în palme. Părea la fel de tânără ca întotdeauna, în ciuda ridurilor dintre sprâncene care-i trădau îngrijorarea.
— Nu, nu este, spuse Jim, întorcându-se spre ea. Nu în mod direct. Nu legal. El are aproape treizeci de ani. Cei mai mulți tineri au datorii. Cei care merg la drept sunt datori cu sume de trei ori mai mari decât asta.
— Dar ei sunt avocați! Și pot face la loc acei bani! Nu știu dacă ar trebui să-l lăsăm să se descurce singur și să găsească o soluție.
Evident, așa a vrut inițial – el nu ne-a spus nimic, ea a făcut-o. Oh, Doamne, femeia aia! Și, dacă mă gândesc bine, înainte de ziua de azi chiar începuse să-mi placă. Dar i-a făcut asta intenționat! Franny devenea din ce în ce mai agitată. Știu, știu, zise ea coborând vocea.
Ei sunt chiar alături.
Să o vadă pe soția lui în asemenea stare nu ar fi trebuit să-l emoționeze atât de mult, dar se simțea tulburat. Se întâmpla din ce 177
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
în ce mai rar ca Franny să se înfurie atât de tare în legătură cu un subiect despre care nu putea discuta decât cu el – acum, când copiii lor erau atât de mari, ei nu mai trebuiau să aibă acele conversații interminabile din tinerețe și apoi din timpul vârstei lor de mijloc, când vorbeau despre prietenii progeniturilor lor, despre profesori și pedepse sau despre vinovăția și mândria pe care le simțeau multe zile la rând.
— O să găsim noi o cale, zise el. Întinse mâna să o mângâie pe față, dar ea se întorsese deja cu spatele la el, către ferestre, ca și cum ar fi vrut să doarmă, iar el îi atinse doar spatele. Când însă constată
că ea nu se ferise de mâna lui, Jim se simți oarecum victorios.
*
Toate luminile erau stinse – chiar și la camera lui Bobby și a lui Carmen. Sylvia putea să-și dea seama de asta după dunga întunecată care se zărea pe sub ușă. Ceva era în neregulă – pe lângă
declarațiile lui Bobby în legătură cu datoria. Ea nu știa ce însemna să ai datorii la bancă, dar își imagina niște bărbați cu pălării negre și serviete bătând la ușă și amenințând datornicul cu tăierea unor părți importante ale trupului.
Acasă, în New York, ea știa toate treptele zgomotoase, care scânduri scârțâiau și care nu. Aici trebuia să ghicească și astfel se ținea aproape de balustradă, pășind cu fiecare picior pe rând, foarte încet, înainte de a coborî pe următoarea treaptă. Voia să verifice sofaua din living. Nu avea nicio dovadă că tatăl ei nu dormise în același pat cu mama ei, dar camera lor îi dădea o senzație „stranie”
– așa ar fi descris-o Sylvia dacă ar fi întrebat-o cineva – lucru care nu avea cum să se întâmple, desigur. I se părea stranie așa cum unele locuri păreau bântuite și în care ea știa că existau fantome –
prietenoase sau nu – dar cu siguranță fantome ale unor morți.
Parterul era la fel de întunecos, excepție făcând lumina din sufragerie, pe care cineva o uitase deschisă din neatenție. În casă era răcoare, iar Sylvia se cutremură, înaintă bâjbâind pe lângă peretele 178
- EMMA STRAUB -
dintre foaier și living, încercând să distingă ceva în întuneric. Putea zări sofaua, dar nu destul de bine încât să-și dea seama dacă
dormea cineva pe ea. Mai înaintă un pas, dar avea senzația că
pășise în mijlocul unui ocean, complet pierdută, ca o corabie în derivă, așa că se retrase iar lângă perete, atingându-l cu ambele mâini.
— Tată? zise ea încetișor.
Nu primi niciun răspuns. Chiar dacă ar fi fost adormit, tatăl ei i-ar fi răspuns cumva. Sylvia așteptă încă puțin – o veșnicie în opinia ei – și îl strigă din nou.
Sigur că el nu era acolo. Totul era în regulă, excepție făcând doar lucrurile care nu puteau fi îndreptate. Părinții ei erau certați, dar poate nu chiar atât de rău cum credea ea. Sylvia era ușurată și stânjenită în același timp pentru că se gândise să verifice. Când era mică și avea un coșmar, tatăl ei era întotdeauna primul care alerga în camera ei, deschizând ușile dulapului și uitându-se sub pat. Asta era ceea ce făcea ea – se asigura că monștrii erau doar o iluzie. Se simți deodată obosită, cu toate că fusese foarte trează până în momentul acela. Abia reuși să urce din nou scările și să se bage în patul ei înainte să adoarmă, atât de sigură se simțea în misiunea ei inedită de constatare a faptelor.
179
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
ZIUA A ZECEA
Franny își găsi de lucru în bucătărie. Pregăti niște containere Tupperware cu gustări care să nu se topească la soare. Gemma avea recipiente din sticlă, desigur, nimic din plastic. Franny trebuia să
aibă grijă cum să le ambaleze pentru plajă. Nimeni nu voia să vadă
cioburi de sticlă printre boabele de struguri. Planul – planul ei, mai exact, pe care nu-l divulgase nimănui în afară de Jim – era să facă o mică excursie în grup. Cu toții. Aveau să meargă cu mașina până la cea mai apropiată plajă, care nu putea fi foarte aglomerată într-o dimineață de luni. Urmau să rămână să se bronzeze acolo o zi întreagă, bălăcindu-se și mâncând sandviciuri cu jamón și queso de la vânzătorii ambulanți. Gemma avea două umbrele mari de soare și scaune pliante din plasă, foarte joase, speciale pentru plajă.
Franny se gândea să poarte pălăria ei mare de paie, iar Bobby avea să fie la fel de fericit ca întotdeauna. Nu accepta în ruptul capului un refuz. Unul câte unul, oaspeții ei începură să iasă din dormitoare. Charles și Lawrence erau ușor de convins, pentru că le plăcea să meargă la plajă. Sylvia era nervoasă la gândul întâlnirii cu Joan și se simțea mai mult decât încântată să anuleze ședința din ziua aceea. Bobby zise „da”, la fel și Carmen, deși apărură în bucătărie separat, părând să nu vorbească unul cu celălalt. Nu era nici măcar ora nouă când Franny termină de încărcat toate lucrurile necesare în cele două mașini, după care plecară la plajă. Gemma le recomanda trei plaje: Cala Deia, vizavi de Casa Robert Graves, care era îndepărtată, stâncoasă și „unde totul era magic” (fără toalete și fără magazine cu gustări); Badia del Esperanza, un nemărginit
