„paradis cu nisip de aur” (unde exista o mare probabilitate de a întâlni o mulțime de copii/turiști); și Cala Miramar, o plajă
„funcțională, la numai o jumătate de oră de mers cu mașina. O
mulțime de familii spaniole. Toalete mai-puțin-grozave în zona 180
- EMMA STRAUB -
plajei. (La fel de palpitant ca o excursie la Brighton Beach.) Cum puteau ei să refuze paradisul? Cu siguranță, copiii nu ar fi fost pe plajă la ora aceea, când ar fi trebuit să dormiteze sau să se afle în fața televizoarelor, urmărind desene animate. Franny făcu două
schițe cu drumul spre Badia del Esperanza și îi înmână una lui Charles, care trebuia să conducă cealaltă mașină.
Sylvia stătea pe bancheta din spate a mașinii închiriate de părinții ei. În ultimul moment, Bobby i se alătură, de parcă alegând în ultima clipă să facă asta nimeni nu ar fi observat. Sylvia ridică din sprâncene, dar nu spuse nimic – la fel și Bobby, care își îndesă
imediat un prosop sub cap și adormi, sau se prefăcu – în cel mai rău caz – că dormea. Jim și Charles șofau în tandem, mergând încet la viraje când luau strâns curbele și manevrând micile mașini în așa fel încât să urce sau să coboare cu ușurință dealurile unduioase. Plaja era dincolo de munți, la douăzeci și cinci de minute de mers cu mașina – sus, sus, sus, apoi jos, jos, jos. Jim conducea sub stricta supraveghere a lui Franny – „Ai grijă, ai grijă, ai grijă” sau „Oh, priviți, oi!” –, în funcție de cât de accidentate erau drumurile. Sylvia își citi cartea până ce simți că era pe cale să vomite, dar până să
vomite (avea un stomac puternic când nu era mahmură și dormise foarte bine cu o noapte în urmă) constată că mai aveau foarte puțin până la destinație.
— Hei! îl strigă Sylvia pe fratele ei și îi trase un ghiont.
— Ce e? întrebă Bobby, privind-o îngrijorat.
— Ce i-ai spus lui Carmen? E clar că i-ai spus despre fata aceea.
Altfel de ce ți-ar fi făcut asta, nu-i așa?
Sylvia era foarte curioasă – încerca să și-l imagineze pe Gabe Thrush venind la ea și spunându-i despre indiscreția lui stupidă, în loc să apară la școală ținându-se de mână cu Katie Saperstein. Poate că l-ar fi iertat.
— Nu i-am spus. Bobby ridică un deget la buze și îi făcu semn să
tacă, apoi arătă către părinții lor.
181
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
— Aha! Sylvia se încruntă. Atunci de ce era așa de furioasă?
insistă ea.
— La naiba, Syl, nu știu. Pentru că am ieșit în oraș fără ea și m-am îmbătat, apoi am venit acasă și am vomat. Chiar trebuie să
vorbim despre asta acum?
— Noi nu ascultăm, zise Franny de pe locul din față.
Bobby își dădu ochii peste cap.
— Grozav!
Erau aproape. Aerul era ceva mai sărat. Sylvia decise să o lase baltă. Era ciudat să-l vadă pe Bobby atât de multe zile la rând – de câte ori se întorcea de la New York, el nu stătea niciodată mai mult de câteva zile cu ei și, chiar și atunci, ieșea mereu cu prietenii lui din liceu. Nu se vedeau decât la masă. Se întrebă dacă el era întotdeauna atât de arogant și defensiv, sau dacă se schimbase ceva
– acei dolari pe care ar fi vrut să-i câștige, mai recent. Nu avea cum să știe. Crezuse întotdeauna că frații erau una și aceeași persoană, doar că în trupuri diferite – deosebirile fiind nesemnificative –, rezultat al rearanjării moleculare, dar acum nu mai era sigură. Ea ar fi trebuit să-i spună adevărul lui Carmen. Sylvia simțea cum informația începuse să putrezească în interiorul ei – ca un șobolan mort pe șinele de metrou. Jim parcă pe marginea unui drum în pantă, iar Charles opri mașina la mică distanță în spatele lor. Își încărcară brațele cu proviziile pregătite de Franny și cărară totul pe un șir de trepte abrupte care coborau până la plajă, trecând pe lângă
o barieră de pini înalți și subțiri.
Gemma avea dreptate – plaja era grozavă. Odată ce trecură de copaci, plaja li se deschise în față ca o hartă întinsă. Nisipul era curat și albicios, întinzându-se cât vedeau cu ochii. Erau mai multe grupuri de oameni – colonii de umbrele din loc în loc –, dar plaja era destul de liniștită și în apă nu se vedeau decât câteva persoane.
Marea! Franny își dorea să alerge către apă cu mâinile întinse, pregătite să o apuce – ca niște clești de homar, să o simtă și să se 182
- EMMA STRAUB -
agațe de ea –, un vis sclipitor. Mediterana era de un albastru intens, cu valuri mici care se ridicau din loc în loc. O femeie stătea în picioare la trei metri de ei, cu picioarele în apă până la genunchi și cu mâinile în șolduri, coatele ridicându-i-se în părți. Nu se auzea muzică și nimeni nu juca volei. Aceștia erau oamenii care voiau cu adevărat să se bronzeze, cei care se trezeau devreme, și înotătorii pasionați. Franny conduse trupa până la jumătatea plajei și își depuse cu grijă lucrurile pe nisip. Își întinse un prosop și deschise o umbrelă. Se unse cu o cremă cu factor de protecție solară scăzut – ce rost mai avea să vină la plajă, dacă nu se bronza măcar puțin, la urma urmei? – și se uită în jur, satisfăcută. Deasupra buzei superioare era transpirată, așa că se șterse cu degetul.
— Eu intru în apă! anunță ea. Își scoase rochia străvezie. O
aruncă pe prosop și se întoarse, sperând ca nimeni să nu se uite la coapsele ei. Auzi pe cineva alergând în spate și, înainte să-și dea seama, Carmen era deja în mare, împroșcând cu apă în jur în timp ce înainta. Când ajunse la apă mai adâncă, ea se scufundă și dispăru.
*
Sylvia se încolăci ca un câine adormit în umbra sumară și schimbătoare oferită de umbrelă.
— Știi că nu vei lua foc dacă stai la soare, nu-i așa? întrebă Bobby.
El stătea lungit pe spate și cu tricoul aruncat peste față.
— Sunt o floare delicată, zise Sylvia și îi arătă limba, pentru efect, dar Bobby nu se mai uita la ea.
Lângă Sylvia, Charles și Lawrence își aduseseră o mulțime de lucruri, reviste, scaune, iar gențile lor de umăr fixau colțurile prosoapelor de plajă. Amândoi citeau romane, dar Charles își ținea aparatul foto în poală, în caz că ar fi văzut vreo persoană pe care ar fi dorit s-o picteze.
