Lawrence își cărase și laptopul – în speranța că plaja avea conexiune WI-FI, ceea ce nu se întâmpla. Se vedea un hotel mare 183
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
ceva mai sus de șosea, iar el plănuia să intre la un moment dat la recepție ca să trimită niște e-mailuri sau doar să atingă butonul
„Refresh”, sperând că agenția îi trimisese din nou câteva vești, cerându-le să telefoneze. Și totuși, plaja era mult prea frumoasă ca să o ignore, iar Lawrence s-ar fi simțit mai mult decât fericit să se plimbe prin împrejurimi câteva ore. Apa era destul de caldă pentru înot, dar și suficient de rece ca să fie revigorantă, așa că intrară cu rândul în mare și se bălăciră, apoi făcură plajă. Franny stătea în apă, încercând să pară cât mai europeană posibil. Nu avea de gând să-și scoată sutienul pentru asta, dar putea etala restul: ochelarii de soare, un costum simplu, un aer de nonșalanță. Carmen înota din nou voinicește, iar curentul o îndepărta de țărm, dar ea părea foarte hotărâtă, iar Franny se îndoia că avea nevoie să fie salvată. Avea o coordonare bună și brațe puternice, trăgând apa pe sub ea cu fiecare mișcare.
— Poate se va îneca, zise Jim, ivindu-se lângă Franny.
Asta ar îmbunătăți sau ar agrava lucrurile?
Jim purta un tricou subțire din bumbac, pe care vântul îl lipise de trunchiul său lung și suplu.
Refuzul categoric al lui Jim de a lua în greutate ca orice bărbat normal între două vârste era mereu în fruntea listei cu lucruri care o scoteau din sărite. Bobby și Sylvia păreau să se fi născut amândoi cu această genă, lucru care o făcea pe Franny să-și dorească – dacă era posibil – să existe o compensație și pentru ea, cu toate că ea considera de mult că oamenii rotofei erau cei de caracter. Cei supli ajungeau mereu niște încrezuți. Poate de aceea Bobby avea asemenea probleme. Dacă ar fi fost un copil supraponderal, poate că necazurile ar fi fost evitate.
— Oh, termină! zise Franny.
Își încrucișă brațele peste mijlocul moale, strângându-și sânii. I se părea absurd să se jeneze încă de corpul ei în fața soțului, dar după
fata aceea, fata aceea, Franny revenise la comportamentul unei 184
- EMMA STRAUB -
adolescente bulimice, mai puțin evacuarea stomacului – mâncând o a doua porție la cină după ce Jim pleca sus la culcare sau atunci când el nu se uita. Devora pe ascuns câte un cornet de înghețată
când mergea la cumpărături și își punea pe ea modelatorul corporal cu ușa de la baie închisă.
— Deci se pare că Bobby a făcut mai mult decât să se îmbete acum două nopți, zise Jim.
Franny privi repede peste umăr la copiii ei, care se aflau la vreo șase metri distanță. Bobby stătea în fund și privea îndelung apa, cu coatele sprijinite pe genunchi.
— Nu aș putea spune ce s-a întâmplat. Tu poți?
— Nu sună bine deloc.
Bobby se ridică, se șterse de nisip pe fund și porni spre apă. Le făcu un semn discret din cap părinților săi când trecu pe lângă ei, dar nu se opri. Franny și Jim îl urmăriră cum intra în apă, lăsându-se să cadă fără pic de eleganță în genunchi. Se puse pe spate și începu să plutească, trupul lui fiind doar cu câțiva centimetri deasupra nisipului și a resturilor de cochilii. Franny îl privi câteva minute pe fiul ei plutind, înainte ca acesta să înceapă să se zvârcolească și să tremure de parcă ar fi fost atacat de un rechin invizibil.
— La naiba! strigă Bobby. La naiba, la naiba!
Cu mari eforturi reuși să se ridice în picioare și să meargă
clătinându-se spre prosopul lui. Ceilalți turiști de pe plajă se întoarseră spre el.
— Cred că m-a pișcat ceva.
Bobby se ținea cu mâna de gambă, chiar deasupra gleznei drepte.
Carmen auzise zarva și se apropiase de mal, iar capul și umerii i se zăreau la suprafața apei. Jim se repezi spre fiul lui, ajutându-l să
meargă.
— Aici? întrebă el, arătând spre locul acoperit de mâna lui Bobby.
185
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
Pielea era umflată și arăta ca o rețea de vinișoare roșii. Bobby păru să piardă pe loc douăzeci și cinci de ani, fața lui fiind la fel de deschisă și lipsită de expresie ca a unui copil după primul vaccin, în ochi citindu-i-se doar o mare surpriză. Să crească într-un oraș
însemna expunere minimă la înțepături sau mușcături ale vietăților naturii, pentru că nu întâlneai pitbuli fioroși pe Broadway.
Franny îl împinse pe Jim într-o parte și îngenunche în nisip alături de Bobby.
— Scumpule, ești bine? Întinse mâna spre piciorul lui, dar și-o retrase imediat. Pot să te ating?
Sylvia se rostogolise într-o parte și urmărea scena destul de amuzată.
— Karma te-a mușcat, Bobby?
— Sylvia! strigă indignată Franny.
Ei nu strigau niciodată la copiii lor – nu le stătea în fire, pur și simplu. Lingușeau, tachinau, flatau, dar nu țipau niciodată. Sylvia tresări, de parcă ea ar fi fost cea pișcată, apoi se ascunse sub umbrelă.
*
Jim își cântărea opțiunile. Mai văzuse cum se proceda în astfel de cazuri, iar asta ar fi făcut ca senzația de arsură să înceteze, dar să fie stropit cu urină de către propriul tată nu ar fi fost deloc plăcut pentru Bobby. Jim îl duse pe Bobby, care șchiopăta, într-o zonă mai izolată a plajei.
— Fă-o odată! zise Bobby. Întoarse capul, resemnat. De parcă
