— Mă întreb dacă ai ales culoarea dinadins? întreabă Celia.
— E doar o coincidenţă fericită. Chandresh a insistat ca tot personalul să poarte verde. Iar eu nu aveam cum să anticipez ingeniozitatea toaletei tale.
Celia ridică din umeri.
— Nu m-am putut hotărî cu ce să mă îmbrac.
— Eşti frumoasă, spune Marco.
— Mulţumesc, răspunde Celia evitându-i privirea. Iar tu eşti prea chipeş. Prefer chipul tău real.
Chipul lui se modifică, redevenind cel pe care şi-l aminteşte în fiecare detaliu din seara de acum trei ani pe care au petrecut-o în aceleaşi încăperi, dar în circumstanţe mult mai intime. De atunci, n-au mai avut alte ocazii decât două prea-scurte momente furate.
— Nu e cam riscant să te înfăţişezi aşa în această societate?
271
întreabă Celia.
— O fac doar pentru tine, spune Marco. Ceilalţi au să mă vadă
aşa cum mă văd de obicei.
Stau să se uite în tăcere unul la celălalt în vreme ce un grup vesel trece prin hol de cealaltă parte a statuii. Râsul lor răsună în încăpere, deşi se află destul de departe ca să-i observe pe Celia şi Marco. Rochia Celiei rămâne în continuare verde ca muşchiul.
Marco ridică mâna ca să îndepărteze o buclă rebelă de pe faţa Celiei, i-o aranjează după ureche şi îi mângâie obrazul cu vârful degetelor. Celia închide ochii, dar pleoapele închise îi zvâcnesc, iar petalele de trandafir de la picioarele lor încep să foşnească.
— Mi-a fost dor de tine, îi spune el în şoaptă.
Aerul dintre ei se încarcă de electricitate când el se apleacă
înainte, trecându-şi uşor buzele peste ceafa ei.
În camera de alături, musafirii se plâng de o creştere bruscă a temperaturii. Sunt scoase evantaie din poşete colorate, care fâlfâie ca aripile unor păsări tropicale.
La umbra statuii zeităţii cu cap de elefant, Celia se smulge dintr-odată din îmbrăţişare. Nu e clar din prima clipă de ce, până când nori cenuşii încep să urce pe rochia ei.
— Bună seara, Alexander, spune ea, plecând capul în direcţia bărbatului care a apărut fără zgomot în spatele lor, fără ca măcar să
deranjeze petalele de trandafir împrăştiate pe jos.
Bărbatul în costum cenuşiu o salută cu o înclinare politicoasă a capului.
— Domnişoară Bowen, vă cer permisiunea să vorbesc o clipă în particular cu însoţitorul dumneavoastră, dacă nu vă deranjează.
— Fireşte, spune Celia.
Se îndepărtează fără a mai arunca măcar o privire spre Marco, rochia ei trecând din cenuşiul de zori de zi în violetul apusurilor de soare, în vreme ce păşeşte prin hol spre locul unde gemenii Murray 272
îşi îmboldesc pisoii portocalii cu linguriţe lucioase de argint.
— N-aş putea spune că asemenea purtări mi se par potrivite, îi spune bărbatul în costum cenuşiu lui Marco.
— O cunoşti, îi răspunde Marco pe un ton potolit, urmărind-o din ochi pe Celia, care s-a oprit la intrarea în sala de bal, unde rochia ei devine purpurie atunci când Herr Thiessen îi oferă un pahar de şampanie.
— Am cunoscut-o. N-aş putea spune pe drept cuvânt că o cunosc în mod special.
— Ştiai exact cine e încă dinainte ca totul să înceapă şi niciodată
nu ţi-a trecut prin minte să-mi spui şi mie.
— Nu mi s-a părut necesar.
Un grup zgomotos intră în hol dinspre sufragerie, iscând o nouă
cascadă de petale de trandafir. Marco îl conduce pe bărbatul în costum cenuşiu prin bibliotecă, deschizând uşa cu vitralii spre camera de jocuri, care e goală, pentru a-şi continua conversaţia.
— Au trecut treisprezece ani fără să schimbăm mai mult de două
cuvinte, iar acum doreşti să-mi vorbeşti? întreabă Marco.
— Nu aveam nimic special să-ţi spun. Am dorit pur şi simplu să
întrerup… conversaţia ta cu domnişoara Bowen.
— Îţi ştie numele.
— E clar că are o memorie foarte bună. Ce doreai să discuţi cu mine?
