sau din sticlă mată cu modele pe ea. Sunt şi sticle de vin, de whisky sau de parfum. Mai sunt zaharniţe cu capac de argint şi vase care seamănă mai degrabă cu nişte urne. Nu par a fi aşezate într-o ordine anume, sunt pur şi simplu întinse pe masă. Alte borcănaşe şi sticle sunt înşirate de-a lungul camerei, pe lângă pereţi, unele dintre ele puse direct pe jos, iar altele pe cutii sau rafturi înalte de lemn.
Singurul lucru care face legătura între cameră şi imaginea de pe anunţ este tavanul. E negru şi acoperit cu luminiţe tremurătoare.
Efectul este aproape identic cu priveliştea cerului de noapte văzut 279
de afară.
În timp ce dă ocol mesei, Bailey se întreabă ce legătură au toate astea cu un copil în pat sau cu poveştile de spus la culcare.
Îşi aminteşte ce scria despre deschiderea lucrurilor, încercând să
ghicească ce Dumnezeu ar putea fi în toate borcănaşele alea.
Majoritatea borcănaşelor din sticlă par goale. Ajungând la celălalt capăt al mesei, ia unul la întâmplare, un vas rotund din ceramică, cu o glazură neagră foarte lucioasă şi un capac cu o măciulie în vârf.
Scoate capacul şi se uită înăuntru. Din el iese o şuviţă de fum, dar cu toate astea pare gol. În timp ce se zgâieşte în interior, simte miros de fum provenit de la o flacără puternică, combinat cu un iz de zăpadă
şi de castane prăjite. Devine curios şi inspiră adânc. Iată aroma de vin fiert şi de zahăr candel, de mentă şi fum de pipă. Mirosul înţepător de brad. Ceară de lumânare topită. Aproape că simte emoţia şi nerăbdarea, gustul dulce al unei bomboane colorate. Este ameţitor, minunat şi îngrijorător. După câteva clipe, pune capacul la loc şi aşază borcănaşul cu grijă înapoi pe masă.
Se uită în jur la sticle şi borcănaşe, intrigat, dar temându-se să
deschidă altul. Alege un borcan din sticlă mată şi îi deşurubează
capacul argintiu. Borcanul nu e gol, ci conţine o cantitate oarecare de nisip alb. Mirosul care se ridică dinspre el este negreşit cel de ocean, de zi senină de vară la malul mării. Aude zgomotul valurilor care se rostogolesc pe nisip, ţipătul unui pescăruş. Dar e şi ceva misterios acolo, ceva fantastic. Flamura unei corăbii de piraţi la orizont, coada unei sirene dispărând în spatele unui val. Mirosul şi senzaţia sunt de aventură şi distracţie, cu un iz sărat de briză
marină.
Bailey închide borcanul, iar mirosul şi senzaţia dispar, prizoniere în interiorul borcanului cu grămăjoara de nisip.
Apoi alege un borcan de pe un raft de lângă perete, întrebându-se dacă există vreo deosebire între sticlele şi borcanele de pe masă şi 280
cele care o înconjoară, dacă există vreun sistem oricât de subtil de catalogare a acestor vase misterioase.
Sticla e înaltă şi zveltă şi are un dop de plută fixat cu o sârmă de argint. După ce se luptă puţin cu el, iese cu o pocnitură. Pe fundul sticlei e ceva, dar nu poate să spună ce. Mireasma care se ridică prin gâtul subţire e strălucitoare şi florală. Un trandafir plin de boboci acoperiţi de rouă, mirosul dulceag de pământ. Se simte ca şi cum ar păşi pe o alee dintr-o grădină. Se aude bâzâit de albine şi triluri de păsări în copaci. Mai inspiră o dată adânc şi simte şi alte flori pe lângă trandafiri: crini, irişi şi şofran. Frunzele din copaci foşnesc în vânticelul cald şi nu departe răsună paşii cuiva. Senzaţia că o pisică
s-a frecat de picioarele lui e atât de puternică, încât Bailey se uită în jos, aşteptându-se s-o vadă, dar pe podeaua cortului nu sunt decât alte borcane şi sticle. Astupă sticla cu dopul şi o pune la loc pe raft.
Apoi alege alta.
Ascunsă în fundul unui raft e o sticlă mică, pântecoasă, cu gât scurt şi închisă cu un dop de sticlă. O ia cu băgare de seamă. E mai grea decât se aştepta. Îi scoate dopul, dar e derutat, fiindcă pe moment parfumul şi senzaţia nu se schimbă. Apoi simte o aromă de caramel, adusă de adierea proaspătă a unui vânt de toamnă.
Mirosul de lână şi de transpiraţie îl face să se simtă ca şi cum ar purta o haină groasă asociată cu căldura unui fular înfăşurat în jurul gâtului. Mai e şi impresia unor oameni care poartă măşti. Mirosul rugului aprins se adaugă la cel de caramel. Iar apoi intervine o schimbare, o mişcare chiar în faţa lui. Ceva cenuşiu. O durere ascuţită în piept. Senzaţia de cădere. Un sunet, ca de vânt care urlă
sau o fetiţă care ţipă.
Bailey pune dopul la loc, tulburat. Nevrând să încheie cu această
experienţă, aşază sticluţa bondoacă şi ciudată la loc în raft şi se hotărăşte să mai încerce una, înainte de-a pleca să-i întâlnească pe Poppet şi Widget.
281
De data asta alege una dintre cutiile de pe masă, care e din lemn lustruit cu un model întortocheat gravat pe capac. În interior, cutia e căptuşită cu mătase albă. Mirosul e ca de tămâie, profund şi puternic, iar fumul ei pare să i se încolăcească prin cap. Simte o fierbinţeală, aer uscat de deşert cu un soare arzător şi nisip fin ca o pulbere. Obrajii i se înroşesc de la căldură, dar şi de la altceva.
Senzaţia de mângâiere fină ca mătasea se revarsă peste pielea lui în valuri. E o muzică pe care nu o poate deosebi. De fluier sau de flaut.
Şi un râs, înalt, care se armonizează cu muzica. Gustul de ceva dulce, dar şi picant pe limbă. Fast şi voie bună, dar în acelaşi timp rezervă şi senzualitate. Simte o mână pe umăr şi sare ca ars, lăsând capacul să cadă.
Senzaţia încetează brusc. Bailey e singur în cort, sub stelele pâlpâitoare.
De ajuns, îşi spune el. Se întoarce la despicătura din peretele cortului, atent să nu deranjeze sticluţele şi borcanele din jur.
Se opreşte să potrivească anunţul care atârnă de panglică, în aşa fel încât să fie mai vizibil, deşi nici el nu ştie de ce. Ilustraţia cu copilul care doarme în patul său sub cerul înstelat e întoarsă spre exterior, dar e greu de spus dacă visele copilului sunt paşnice ori neliniştite.
O ia înapoi în căutarea lui Poppet şi Widget, întrebându-se dacă
vor vrea să meargă în curte să mănânce ceva.
În acea clipă, o adiere de caramel vine spre el, iar Bailey simte că
de fapt nu-i este foame.
Umblă pe tot felul de alei şerpuite, având în minte doar sticluţele pline de mistere.
După un colţ, dă peste o estradă cu un personaj încremenit în chip de statuie, care însă e cu totul altfel decât femeia acoperită cu zăpadă de mai înainte.
Pielea acestei femei este străvezie şi palidă, părul ei lung şi negru 282
este legat în numeroase panglici care îi cad peste umeri. Rochia ei e albă, acoperită cu ceva care lui Bailey i se pare a fi broderie neagră, dar apropiindu-se vede că de fapt sunt scrisori de dragoste, scrise de mână. Cuvinte de dor şi dorinţe încolăcite în jurul taliei ei, curgând pe trena rochiei şi revărsându-se pe estradă.
