Statuia stă nemişcată, însă mâna ei e întinsă, şi abia atunci o observă Bailey pe tânăra cu eşarfă roşie aflată în faţa ei, oferindu-i statuii înveşmântate în scrisori de dragoste un trandafir roşu.
Mişcarea e atât de lină, încât e aproape imperceptibilă, dar încet, foarte-foarte încet, statuia ajunge să accepte trandafirul. Degetele ei se desfac, iar tânăra aşteaptă răbdătoare ca mâna statuii să se închidă în jurul cozii trandafirului, dându-i drumul abia când îl ştie în siguranţă.
Apoi tânăra se înclină în faţa statuii şi pleacă, pierzându-se în mulţime.
Statuia continuă să ţină trandafirul în mână. Culoarea e parcă
mai aprinsă pe fondul alb-negru al rochiei ei.
Bailey continuă să privească statuia când Poppet îl bate pe umăr.
— E preferata mea, spune ea privind în sus spre statuie.
— Cine e? întreabă Bailey
— Are o mulţime de nume, răspunde Poppet, dar cel mai adesea i se spune Paramour. Sunt bucuroasă că cineva i-a dat o floare în seara asta. Îi dau şi eu uneori, dacă nu a primit încă una. Mi se pare că altfel îi lipseşte ceva.
Statuia ridică încet-încet trandafirul spre faţă, pe măsură ce ochii i se închid.
— Ce-ai mai făcut între timp? vrea să ştie Poppet pe când se îndepărtează de Paramour, îndreptându-se spre curte.
— Am găsit un cort plin de sticle şi alte lucruri, dar nu sunt sigur că aveam voie să intru, spune Bailey. A fost… ciudat.
Spre uimirea lui, Poppet izbucneşte în râs.
283
— E cortul lui Widget, îi explică ea. Celia i l-a făcut, ca pe un loc unde să exerseze arhivarea poveştilor. Widget pretinde că-i este mai uşor aşa decât să le scrie. Apropo, a spus că vrea să citească în trecutul oamenilor, aşa că ne întâlnim cu el mai târziu. Face asta din când în când, ca să adune frânturi de poveşti. Îl găsim cel mai probabil în Sala Oglinzilor sau în Salon.
— Ce e Salonul? întreabă Bailey, curiozitatea de a afla ceva despre un cort de care nu a mai auzit câştigând în faţa gândului trecător de a întreba cine este Celia, deoarece nu-şi aminteşte s-o fi auzit vreodată pe Poppet menţionându-i numele.
— E un cort făcut din pereţi negri, goi, şi din o mulţime de bucăţi de cretă pe margini, ca să poţi desena peste tot. Unii îşi scriu doar numele, alţii însă fac desene mai complicate. Uneori Widget scrie mici poveşti, dar şi desenează, e chiar bun la asta.
În timp ce se plimbă prin curte, Poppet insistă să guste o băutură
de cacao aromată, care îl încălzeşte, dar e şi uşor înţepătoare. Bailey descoperă că pofta i-a revenit, aşa că împart un castron de găluşti şi un pachet cu hârtiuţe comestibile, având pe ele ilustraţii amănunţite legate de respectiva aromă.
Trec printr-un cort plin de ceaţă, unde întâlnesc tot felul de creaturi din hârtie. Şerpi albi unduitori cu limbi negre sâsâitoare, păsări cu aripi negre ca tăciunele, fâlfâind prin ceaţa groasă.
Umbra întunecată a unei creaturi neidentificabile se prelinge peste ghetele lui Poppet şi se face nevăzută.
Poppet susţine că undeva prin cort există şi un balaur de hârtie care scuipă foc şi, cu toate că o crede, lui Bailey îi vine greu să
accepte ideea de hârtie care scuipă foc.
— S-a făcut târziu, observă Poppet în timp ce ies din cort. Trebuie să te duci acasă?
— Pot să mai stau un pic, spune Bailey, care a devenit expert în a se furişa în casă fără a trezi pe cineva, ceea ce îi permite să stea la 284
circ până mai târziu.
Nu mai sunt mulţi vizitatori prin circ la această oră, şi Bailey observă că mulţi dintre ei poartă eşarfe roşii. De cele mai diferite feluri, de la lână groasă cât degetul, la cea mai fină dantelă, dar fiecare de un roşu intens, stacojiu.
O întreabă pe Poppet ce e cu ei, de vreme ce atâtea semnale roşii au trecut pe lângă ei, aşa că sigur nu poate fi o coincidenţă. Îşi aminteşte că tânăra cu trandafirul avea şi ea o eşarfă roşie.
— E ca un soi de uniformă, îl pune ea la curent. Aceştia sunt les rêveurs. Unii dintre ei urmează circul peste tot. Întotdeauna rămân mai târziu decât ceilalţi. Eşarfa roşie este semnul lor de recunoaştere.
Bailey ar vrea să afle mai multe despre les rêveurs şi eşarfele lor, dar nu apucă fiindcă Poppet îl trage într-un cort unde amuţeşte copleşit de liniştea din jur.
Senzaţia îi aduce aminte de prima zăpadă a iernii, de acele prime ceasuri când totul este alb, moale şi tăcut.
Totul în acel cort e alb. Nimic negru, nici măcar o urmă a dungilor de pe pânza cortului. Un alb strălucitor, aproape orbitor.
Există copaci, flori şi iarbă de-a lungul aleilor pietruite, dar fiecare frunză, fiecare petală e perfect albă.
— Ce-i asta? întreabă Bailey.
Nu a apucat să citească anunţul de la intrare.
— Grădina de Gheaţă, spune Poppet, trăgându-l după ea pe alee.
Aceasta îi duce într-un loc deschis cu o fântână la mijloc, apa susurând peste gheaţa perfect sculptată. Copaci palizi se înalţă la marginea cortului, de pe crengile lor cad fulgi de zăpadă.
Nu mai e nimeni în cort, nimic care să facă notă discordantă.
Băiatul se zgâieşte la un trandafir, care deşi e alb, rece şi îngheţat, împrăştie un parfum atunci când se apropie de el. Parfum de trandafir, gheaţă şi zahăr. Îi aminteşte de vata de zahăr pe care o 285
oferă vânzătorii ambulanţi din curte.
