Poppet ajunge la el chiar atunci, cu pisoii cocoţaţi pe umerii ei, torcând fericiţi. Chandresh o urmează îndeaproape, croindu-şi drum prin mulţimea din hol.
— Ce e? întreabă Poppet. S-a întâmplat ceva?
Widget se mulţumeşte să se întoarcă de la fereastră.
— Omul acela nu are umbră, spune el în vreme ce Chandresh se apleacă peste gemeni ca să se uite afară la strada pustie.
— Ce-ai spus? întreabă Chandresh, dar Poppet, Widget şi pisoii portocalii au luat-o deja la goană prin hol, pierzându-şi urma în mulţimea colorată.
276
Poveşti de spus la culcare
CONCORD, MASSACHUSETTS, OCTOMBRIE 1902
De la începutul serii, Bailey petrece cea mai mare parte a timpului cu Poppet şi Widget, explorând Labirintul. O reţea ameţitoare de camere legate de coridoare care au uşi nepotrivite.
Camere care se rotesc şi camere cu podele strălucitoare ca o tablă de şah. Una dintre camere e înţesată până la tavan cu geamantane. În alta ninge.
— Cum e posibil una ca asta? întreabă Bailey, topind fulgi de zăpadă care s-au aşezat pe haina lui.
Drept răspuns, Poppet aruncă un bulgăre de zăpadă spre el, iar Widget se mulţumeşte să râdă.
În timp ce traversează Labirintul, Widget povesteşte istoria Minotaurului cu atâtea amănunte, încât Bailey se aşteaptă să dea nas în nas cu monstrul la fiecare colţ.
Ajung într-o cameră care seamănă cu o colivie uriaşă din metal, dincolo de barele căreia domneşte întunericul. Uşa din podea prin care au intrat se închide după ei şi nu mai poate fi deschisă. Aparent nu mai există nicio altă ieşire.
Widget îşi întrerupe povestirea în timp ce toţi trei cercetează
fiecare bară argintie, negăsind nicio ieşire ascunsă ori balamale inteligent mascate. Poppet devine vizibil îngrijorată.
După o bună bucată de vreme pe care o petrec încuiaţi înăuntru, Bailey găseşte o cheie ascunsă în scaunul leagănului din mijlocul coliviei. Când o întoarce, leagănul se ridică, iar acoperişul coliviei se deschide, permiţându-le să iasă afară, ajungând într-un templu slab luminat, păzit de un sfinx albinos.
Deşi templul are cel puţin o duzină de uşi de-a lungul pereţilor, Poppet găseşte imediat una care îi duce înapoi în circ.
277
Pare în continuare tulburată, dar înainte ca Bailey să apuce s-o întrebe dacă s-a întâmplat ceva, Widget îşi verifică ceasul şi descoperă că au întârziat la spectacolul lor. Hotărăsc să se întâlnească mai târziu, iar gemenii dispar în mulţime.
Bailey a văzut de atâtea ori numărul cu pisoii în ultimele seri, încât îl ştie practic pe dinafară, aşa că decide să continue de unul singur explorările până când cei doi vor fi din nou liberi.
Aleea pe care o alege ca să-şi continue drumul nu trece pe lângă
vreo uşă vizibilă, e doar un drum printre corturi, şiruri nesfârşite de dungi luminate de flăcări pâlpâitoare.
Observă o întrerupere în alternanţa de alb şi negru.
Bailey descoperă o deschizătură în peretele unui cort. O
crăpătură în pânză, cu marginile bătute cu capse argintii şi cu o panglică neagră care atârnă chiar deasupra capului său, ca şi cum despicătura ar fi trebuit să stea închisă, iar vreun membru al circului a uitat să treacă panglica prin capse.
Apoi vede anunţul. E de mărimea unei cărţi poştale mai mari şi stă prins în panglică, de parcă ar fi o cartolină pusă la un cadou.
Anunţul atârnă la câteva palme de pământ. Bailey îl întoarce de pe o parte pe alta. Pe o parte e un desen în alb-negru al unui copil într-un pat, înconjurat de perne pufoase şi acoperit cu o plapumă, care însă nu se află într-o casă, ci sub un cer plin de stele. Pe cealaltă
parte, albă, stă scris cu cerneală neagră într-o caligrafie elegantă: Poveşti de spus la culcare
Rapsodii de seară
Antologii ale memoriei
Vă rugăm intraţi cu grijă
Şi îndrăzniţi să deschideţi ceea ce e închis.
278
N-ar putea spune dacă anunţul se referă la deschizătura din cort sau dacă a fost pus din greşeală aici. Majoritatea corturilor au tăbliţe din lemn pictat, aşezate cât mai vizibil, iar intrările sunt clar delimitate şi marcate. Aceasta arată de parcă nu ar trebui să fie găsită. Ceilalţi vizitatori trec pe alee, dintr-o parte în alta, prea absorbiţi în conversaţie ca să-l observe cum examinează un anunţ
de mărimea unei cărţi poştale lângă un cort.
Mai mult cu titlu de încercare, Bailey dă deoparte pânza, cât să
arunce o privire înăuntru pentru a-şi da seama dacă e într-adevăr o altă atracţie a circului sau doar spatele cortului unde stau acrobaţii ori vreun loc de depozitare. Nu desluşeşte decât nişte luminiţe pâlpâitoare şi nişte forme care ar putea fi de mobile. Încă nesigur, îşi face loc cât să intre, păşind înăuntru cu grijă, conform instrucţiunilor de pe cartea poştală, ceea ce este un lucru cuminte deoarece nimereşte direct într-o masă acoperită cu borcănaşe, sticle şi boluri cu capace. Care se pornesc să zăngănească, ciocnindu-se unele de altele. Se opreşte. Sperând să nu răstoarne ceva.
E o cameră lunguiaţă, de mărimea unei sufragerii, sau poate că
doar seamănă cu o sufragerie din cauza mesei care se întinde pe toată lungimea cortului, lăsând însă loc în jurul ei cât să te mişti cu băgare de seamă. Toate borcănaşele şi sticluţele sunt diferite unele de altele. Unele sunt din sticlă simplă, altele din ceramică glazurată
