decât să conducă astfel trăsurica, încât să ferească butucii și copacii.
Se mai înturnă odată spre Mariana. Vântul îi ciufulise părul făcându-l să plutească întocmai ca un nor roșietic în jurul capului ei, dar ochii nu-i exprimau de fel teamă.
— N-ai grijă de mine Allan. Am toată încrederea în tine.
Îl tutuia pentru prima dată și nici măcar pericolul clipei nu-l împiedică să resimtă un fior de plăcere. Dacă n-ar fi fost ea de față, aventura aceasta l-ar fi amuzat, dar gândul că viața ei este în pericol îl făcu să se încordeze într-un suprem efort. Ferestruia botul înspumat al lui Billy cu o asprime cum nu se mai întâmplase vreodată, dar după trecerea a doi kilometri goana nebună nu se domolise de loc. Mai aveau un kilometru după care trebuiau să
cotească pe drumul care ducea la locuința Marianei. Dundas își aminti că tocmai la acea cotitură este un șanț de vreo doi metri adâncime peste care ducea un podeț îngust. Mergeau la pierzare. La vreo două sute de metri departe de cotitură Allan simți cu bucurie că Billy își domolea goana. Câștigase lupta și deși trăsurica luă
virajul pe o singură roată, când au ajuns la capătul aleii în dreptul barierei albe, Billy necheza de furie, dar se purta aproape normal.
— Îmi pare foarte rău de ceea ce s-a întâmplat Mariano! A fost vina mea, spuse Allan. Aș fi trebuit să fiu mai atent la Billy.
Ea se întoarse puțin și-i atinse mâna.
— Te rog să nu-ți reproșezi nimic Allan. Crede-mă că m-am simțit toată vremea în siguranță și am apreciat cum se cuvine partida aceasta de galop. A fost o cursă splendidă și nu m-am îndoit o singură clipă că o vei opri la timp.
14
Capitolul V
Dundas resimți din plin a doua zi că este luni dimineață.
Înțelese că-i este urât să muncească și că singurul leac era însăși munca. Își dădea de fapt seama că Mariana putea și trebuia să
aștepte. Se apucă prin urmare de treabă, iar la căderea serii ultimul cui al șopronului fusese bătut.
A doua zi Allan socoti că se poate apuca de adevărata sa ocupație și anume să descopere ce se ascundea sub pământ, fără să-și dea în vileag secretul. Puse din nou mâna pe târnăcop și săpa cu adevărată
satisfacție, după ce dăduse de o parte cele câteva scânduri care acopereau locul unde se afla ușa boltită. După un răstimp de săpat constată că deschiderea avea cu aproximație un metru în lărgime, în timp ce adâncimea pe care n-ar fi putut-o aprecia trebuia să fi fost considerabilă. Prima sa țintă era să degajeze complet intrarea.
Continuă să sape toată ziua până ce ajunse la doi metri și jumătate adâncime, unde după cum se aștepta de altfel află pragul ușii. Era atât de emoționat încât ar fi fost dispus să-și continue munca la lumina lanternelor, dar neștiind până la ce adâncime va trebui să ajungă, renunță.
Dundas petrecu o noapte proastă.
Înainte de ora cinci dimineața sări din pat și abia după un sfert de oră dădea primele lovituri cu târnăcopul în intrarea pe care o descoperise. De fiecare parte a acesteia se afla suprafața dură și netedă a peretelui, în care se vedea o deschidere precis conturată de doi metri pe unul, plină de argilă întărită, pe care începu deîndată
15
s-o înlăture.
Atunci când puternica lumină albă se răspândi în interior, nu pricepu la început care era adevărata natură a obstacolului care i se afla în cale. Culoarea argilei poleise totul în decursul vremurilor cu un roșu palid, astfel încât s-ar fi putut spune că fundul cavității era făcut din același ciment ca și pereții. Îngenunchind sub boltă, Allan frecă peretele cu degetul umezit. Argila uscată se înmuie îndată, și cum continua să frece, iar în locul pe care-l curățase apăru strălucirea mată dar indiscutabilă a unui metal asemeni bronzului.
Pe măsură ce lucra, constata un fapt caracteristic. De când se afla metalul acesta în locul unde îl găsise, suprafața sa nu arăta nicio urmă de coroziune. Luciul său intact ar fi putut să te facă să crezi că
abia a fost pus acolo cu o seară mai înainte. După numeroasele lovituri de târnăcop pe care le dăduse nu se vedea nici cea mai slabă
urmă de zgârietură. Un alt amănunt îl intrigă și anume că pe toată
suprafața ușii nu exista niciun mâner și nici vreo altă ieșitură de acest fel. După ce termină curățatul, apropie lanterna și cercetă cu atenție fiecare centimetru pătrat al ușii. Încheieturile erau atât de desăvârșite, încât nu s-ar fi putut strecura nici măcar capătul unui ac între acestea și pervaz.
Se așeză ca să se gândească. Fără îndoială că era o ușă pe care s-ar fi putut intra și ieși. „Prin urmare, spuse el cu glas tare, șmecheria asta blestemată trebuie să se deschidă într-un fel oarecare”. Își întări spusele dând o lovitură puternică cu ciocanul în metalul ușii. Se auzi atunci dangătul unui clopot profund, care părea că se răsfrânge în adâncimi nebănuite. „Brr!” exclamă Allan dând drumul ciocanului. „Nu mai fac așa ceva. Pare pur și simplu funebru. Dar blestemata asta de ușă trebuie că se învârtește pe țâțâni, sau alunecă
pe tălpici, fie în sus, fie în jos, sau lateral. Dar nu se vede nicio urmă
din care să văd cum devine cazul. Dacă șmecheria asta nu se va deschide ca o cutie cu arc, atunci nu voi avea altceva de făcut decât 16
s-o arunc în aer cu dinamită.” Cercetă însă zadarnic cu cea mai mare atenție intrarea, căci cimentul neted ca sticla nu arăta nicio crăpătură. Nu-i folosi de asemene la nimic faptul că apăsă răbdător fiecare colțișor în speranța că va descoperi un arc ascuns. La căderea nopții trebui să-și recunoască înfrângerea.
Abătut și gânditor începu să se dezbrace, când îi veni o idee. „Ia stai, își spuse el, ce ar fi s-o încerc și pe asta?” Reaprinzând lanterna cu acetilenă se duse grabnic la șopron și sări în puț. Începând cu pragul lovi ușor fiecare centimetru pătrat al cimentului, fără să
descopere însă nici cea mai mică variație de sunet. Va avea oare un nou insucces? Continuă cercetarea în latura stângă. Pe o distanță de șaizeci de centimetri sunetul rămase același. Deodată răsună ceva gol sub ciocan. Asta-i! Allan lumină locul, dar lumina vie nu-i arăta nicio stricăciune a suprafeței. Era însă sigur că acolo se afla un gol.
17
Capitolul VI
A doua zi scobind mereu într-un singur loc, Allan făcuse o gaură
de vreo doi centimetri adâncime, când constată, spre marea sa bucurie, că locul dedesubt era gol. După aceasta munca fu mai ușoară, iar gaura fu curând lărgită. După vreo două ore putu să
treacă mâna prin ea, dar îi fu dat să aibă o nouă decepție. La vreo cinci centimetri distanță de peretele de ciment pe care-l distrusese se afla o placă de metal. Placa aceasta nu era fixă, dar nici nu putea fi îndepărtată decât după curățarea totală a cimentului.
În cele din urmă placa de metal eliberată de cimentul din jurul ei putu fi îndepărtată. Allan îndreptă imediat lumina lanternei sale în locul rămas gol și care avea aproape zece centimetri adâncime.
Așezate în careu, în fund se aflau patru mici manete de metal lucitor, fiecare reflectând lumina lanternei cu acetilenă. Fiecare manetă era fixată pe o tijă, care putea fi manevrată pe niște șănțulețe care se întretăiau în cruce.
Atinsese încet în treacăt una din manete și chiar în aceeași clipă
