Dându-și seama că nu se va putea feri de pericole decât numai cu ajutorul inteligenții sale, băgă revolverul în buzunar, luă ranga de pe jos și se înapoie lângă deschidere.
Continuă coborâșul, sondând terenul din fața sa cu mai mare grijă decât oricând. Se afla deja la ultima treime a scării și nu se întâmplase încă nimic extraordinar. Atunci lovi cu ranga cea de a zecea treaptă, socotită de jos în sus. În acea clipă trecu prin fața ochilor săi ceva cu o șuierătură amenințătoare, încât aproape că-l atinse și-i smuci cât pe ce cu o forță formidabilă ranga din mână.
După aceea ceva se rostogoli în jos pe trepte, apoi pe podeaua sălii de jos. Dundas făcu un salt înapoi cu un strigăt de furie și 23
surprindere. Ce se întâmplase? Ranga pe care o mai ținea în mână
era mai ușoară și mai scurtă. O privi de aproape. O bucată de vreo treizeci de centimetri fusese tăiată, iar bucata aceasta se rostogolise jos. Allan înțelese că a trecut foarte aproape pe lângă moarte și se simți străbătut de un fior.
— Diavolii, murmură el cu furie. Diavolii!
Se înapoie să-și ia lanterna cu acetilenă pe care o lăsase pe platformă și se reîntoarse pe scara inferioară. Înaintând cu foarte mare atenție cercetă peretele în dreptul locului periculos. Lumina albă îi arătă ceea ce-i scăpase în semiobscuritatea de la început: o deschizătură îngustă și prelungă, tot atât de mare ca și lățimea treptei pe care călca. Își puse lanterna alături și se așeză. Apoi, plecându-se înapoi ca nu cumva să fie atins, lovi din nou cu ranga treapta de mai jos. În aceeași clipă izbucni din perete o mare lamă
albă, care lovi tăind bara de fier ca puțin mai înainte. Allan înțelese înghețat de spaimă, că fără să fi fost precaut și să fi cercetat treptele înainte de a le călca, ar fi îndurat o moarte groaznică, iar trupul său mutilat ar fi zăcut acum în deplină liniște la capătul scării. Șocul nervos îi lua putința să gândească și tremurând din tot trupul, zăpăcit, se reîntoarse la suprafață. Afară amurgea. Închise ușa șopronului în urma sa. Era nespus de mulțumit că a scăpat numai cu atât.
24
Capitolul IX
Cu mâinile în fundul buzunarelor și cu capul plecat pe piept, Allan se plimba în sus și în jos pe veranda casei, gândindu-se la mijloacele de a putea trece de cuțitul ucigaș. Desigur că ar fi putut să sară de pe treapta dinaintea celei fatale, pe platforma de mai jos.
Dar posibilitatea de a fi așteptat acolo de lucruri tot atât de rele dacă
nu mai rele încă, îl făcu să respingă de îndată și această ipoteză.
Trebuia să treacă metodic și prudent fiecare obstacol, spre a putea înainta în siguranță. După toate socotelile nu vedea decât o singură
posibilitate. Forța motrice care acționa lama nu putea fi fără sfârșit.
Era desigur o chestiune de mecanică. Trebuia să epuizeze mai întâi energia care făcea să cadă cuțitul ucigător, pentru a putea trece apoi fără niciun risc.
Intră în magazia cu unelte de unde luă o bucată de plumb plată, cu care se reîntoarse apoi în fața obstacolului. Aici constată, că lama ieșea din perete la vreo cinci centimetri înălțime de la treaptă. Nu avea prin urmare altceva de făcut decât să pună o greutate oarecare pe treapta periculoasă, astfel ca obiectul să fie în afara atingerii cuțitului. Fără să mai stea mult pe gânduri puse greaua bucată de plumb pe treapta din dreptul cuțitului, care în aceeași clipă ieși șuierând din perete. Dar de data aceasta în loc să se oprească el își continuă loviturile, fără a atinge însă plumbul. Repeziciunea căderilor sporea la fiecare clipă, iar după trecere de câteva ore se opri cu totul.
Pășind cu prudența unei pisici, coborî și treptele care i-au mai 25
rămas.
Se afla în fine jos. Lanterna lumina un admirabil desen în mozaic, pornind în rază de la grupul statuar central, care părea aranjat astfel în mijlocul unui imens covor filigranat. Lui Allan i se părea că este un sacrilegiu să-l calce și era fericit că sandalele sale cu tălpi de cauciuc nu puteau să strice nimic.
Putu atunci să privească în voie cele trei personagii. Era statuia a trei bărbați, în mărime naturală. Primul, care se afla exact în fața sa, era învestmântat într-o togă, care-i ajungea până la glezne. Corpul era ușor plecat înainte, iar brațele i se odihneau pe un toiag. Obrazul care era acela al unui moșneag exprima o durere apăsătoare. Allan nu mai văzuse niciodată atâta durere, ca aceea exprimată de ochii ce se aflau sub o frunte brăzdată și chinuită. Dar buzele strânse păreau să reprime orice sentiment de slăbiciune sau de resemnare, care ar fi încercat să-l domine.
Cel de al doilea personagiu era reprezentat șezând pe un tron cu spătar înalt și privea un instrument straniu pe care-l ținea în mână.
Fizionomia sa trăda o mare inteligență și bunătate.
Cel de al treilea personagiu se ținea drept și țeapăn. Toga îi cădea în cute la pământ, întreaga sa atitudine trăda o aroganță de nesuportat și autoritate. Brațul drept era întins înaintea sa cu gestul superb al unui individ, care are dreptul și puterea de a impune ascultare. Ținea capul drept în sus. Fața nu-i era crudă, ci orgolioasă
și neîndurată.
— Dumnezeule, gândi el, s-ar spune că-mi poruncește să cercetez mai întâi ușa aceasta. Ei bine, aspectul dumitale nu-mi place, domnule. Îmi pare foarte rău dar voi încerca ușa de dincolo.
Se întoarse și ocolind grupul se îndreptă spre partea opusă a vestibulului. Mergea prudent, cercetând înainte de a pune piciorul.
Spre fericirea lui nu devenise mai încrezător. Ajunsese la patru metri de ușa în chestiune, când fără zgomot, în timp ce piciorul său 26
abia atingea podeaua, o mare bucată din aceasta, de vreo trei metri în lungime și tot atâția în lățime, balansă în jurul unei axe lăsând să
se întrevadă o prăpastie întunecată, după care reveni în poziția inițială. Dundas sări înapoi și ștergându-și fruntea abia își reveni de pe urma șocului nervos.
— Haidem, își spuse el, să încerc ușa spre care mă comandă
majestatea sa. Voi înainta însă de-a bușilea. N-aș mai vrea să am asemenea surprize. Atitudinea este poate ridicolă, dar este oarecum sigură... dacă poți fi sigur de ceva aici...
Era atât de concentrat să evite eventualele curse, încât nici nu băgă de seamă spațiul pe care înaintase. Își apropiase fața de pământ și cu ochii țintă la podeaua strălucitoare, când se dădu pe neașteptate înapoi. Nu auzise niciun zgomot și fără cel mai slab semn de avertizare se pomeni învăluit de o mare lumină. Ai fi putut crede că soarele amiezii răzbătuse pe neașteptate din nouri. Un strigăt de uimire îi scăpă de pe buze. Aripile ușii se deschiseseră
brusc inundând tot vestibulul în lumină și scoțând la iveală ceea ce fusese ascuns până atunci.
27
Capitolul X
Dundas se ridică încet și rămase în picioare privind fix înaintea sa.
Se afla în pragul unei galerii de șaptezeci de metri lungime. Era inundată de lumină, iar Allan orbit, nu a putut distinge la început niciun detaliu din mulțimea splendidă de forme și culori pe care le contempla. Ceva mai târziu impresia de ordine apăru și în haosul acesta.
— Dumnezeule, ce minune! De bună seamă că aici au fost adunate toate minunile lumii!
De la podea și până la plafonul boltit înălțimea era de doisprezece metri. Pretutindeni se vedeau mese și vitrine între care fusese lăsat loc liber pentru circulație, iar fiecare din ele era câte o operă de artă desăvârșită.
