să existe posibilitate de greșeală. Pe pagina din față era un desen arătând o parte din interiorul bibliotecii. Era peretele din spate unde se afla mica intrare.
Se vedea limpede fiecare dulap cu cărți care se afla sprijinit de perete, precum și cartea din cutia de metal alb, pe care o ținea în mână. Era însă o singură diferență: în cel mai depărtat colț pe stânga, pe diagrama cu rafturile din fața sa, el încercă să scoată de la locul lui unul din volumele însemnate. La început cartea rezistă, până în clipa în care în urma unui efort mai violent el reuși să scoată, nu numai cartea cum ar fi dorit, ci și o mică ușiță de vreo șaizeci de centimetri pătrați, făcută întocmai ca și volumele înconjurătoare.
Dundas privi cu un strigăt de bucurie cămăruța secretă.
— În sfârșit, șopti el.
În fundul excavațiunii, prinsă în perete era o pârghie scurtă și solidă. Fără să stea să se mai gândească la urmări, puse mâna pe mâner și manevră pârghia în deschizătura în care se potrivea. În aceeași vreme răsună în coridor un surd zgomot metalic. Aruncând cartea pe care o ținea în mână Allan se duse să vadă rezultatele 37
gestului său. Când ajunse pe coridor, acolo unde petrecuse săptămâni de cercetări zdrobitoare, bucuria sa se manifestă
printr-un „ura” răsunător. Ușa vestibulului dispăruse în podea, iar calea din fața sa era deschisă.
Luându-și bastonul rămase în prag spre a contempla cu priviri nesățioase noul său teritoriu. Dincolo de perete coridorul se lărgea formând un vestibul de aproximativ doisprezece metri pătrați. În el nu se afla nimic în afara unui obiect care nu-i făcea nicio plăcere. Era încă o statuie a personagiului poruncitor din vestibulul exterior. Îl privise prea adeseori și prea multă vreme pentru a-l mai interesa. În pofida goliciunii sale încăperea avea o frumusețe de neexplicat.
Perenii, podeaua și tavanul erau făcuți din marmură în culori îmbinate cu o piatră prețioasă decorativă. Marile globuri lucitoare care străluceau din plafon, se reflectau pe mii de suprafețe multicolore.
Sorbind din ochi această splendoare puțin barbară, dar armonioasă ce se afla în fața sa, Dundas văzu un amănunt care-i atrase atenția. În peretele din stânga al sălii se vedea o boltă, închisă
în loc de ușă cu o draperie mare de stofă purpurie, care împiedica vederea spre galeria cealaltă. Totul părea să-i indice lui Allan că de acum încolo avea calea liberă spre dezlegarea misterului final și ar fi admis acest lucru, dacă n-ar fi fost statuia temută, care-l privea țintă
din înălțimea piedestalului ei, cu o intensitate aproape hipnotică.
Cercetând podeaua pas cu pas, Allan înaintă spre personaj și-l depăși. Când se opri în fața acestuia se afla exact în fața bolții acoperite cu perdeaua purpurie.
Ori cât de pregătit ar fi fost pentru surprize, aceea care-l emoționă acum, nici nu i-ar fi trecut prin minte. Se pomeni pe neașteptate și cu o spontaneitate uluitoare, cufundat în completă
întunecime. Rămase încremenit locului. În acea clipă își dădu seama de pericolul situației sale. Își căută chibriturile dar își aminti că le 38
lăsase pe masa din bibliotecă, acolo unde prânzise.
Fără să-și piardă sângele rece încercă să se îndrepte către intrare spre a putea să revină în coridor. Dar abia că făcuse un pas și se produse un alt fenomen. Aproape de el, atât de aproape încât strigă
de uimire, se auzi un prelung și adânc suspin omenesc. Se întoarse cu vioiciune. Suspinul se repetă, de data aceasta mai depărtat, dar izbitor de real. Rămase cu simțurile încordate în această îngrozitoare liniște neagră pentru a asculta din nou zgomotul. Dar în timpul acestei așteptări își dădu seama că din cauza mișcărilor pe care le făcuse, pierduse cu totul orientarea spre coridor.
I se păru că au trecut secole până în clipa în care o nouă spaimă
nemaipomenită îl făcu să piardă orice noțiune a timpului.
Atmosfera din jurul său păru deodată plină de un tremolo înfiorător.
S-ar fi spus că sunt șoaptele unei mulțimi fantomatice. Rumoarea se întări o clipă, apoi se calmă, pârând că se stinge în depărtări de nemăsurat. Apoi, străpungând liniștea, izbucni un strigăt, atât de înspăimântător, încât Dundas se simți acoperit de o sudoare rece.
Strigătul se întrerupse brusc și fu urmat de un hohot de râs respingător. Urmă un tropăit și o năvală, rânjituri de bestii, hohote de râs și din nou liniște. Strângându-și convulsiv mâinile spre a nu urla, Allan nu mai îndrăznea să se miște. Un singur pas într-o direcție oarecare putea să însemne moartea și cu toate acestea știa că
nervii săi nu vor mai putea rezista multă vreme încercării.
Murmurul mulțimii se auzi din nou în beznă, voci șopteau într-o limbă necunoscută și în cele din urmă izbucni un zgomot mai îngrozitor decât toate: era plânsul determinat de chinuri, care părea să fie smuls prin torturi groaznice dintr-un trup viu. Urletele se apropiau, săgetând pe ascultătorul încremenit. Allan se crezu înconjurat de o legiune de demoni. Nu mai putu rezista și fu cuprins de panică. Cu un strigăt de spaimă se năpusti în beznă și întâlni o slabă împotrivire, care-l înconjură pentru o clipă. Se 39
desprinse urlând. Genunchii i se tăiară și se prăbuși la pământ cu brațele întinse.
Atunci se întâmplă o mare minune. În aceeași clipă în care cădea, zgomotele încetară, lumina se reaprinse, iar Allan se găsi întins, tremurând pe podeaua celei de a șasea galerii.
40
Capitolul XIII
Allan rămase vreme îndelungată culcat, cu fața în jos și capul sprijinit pe brațe, pentru a-și reveni. Se ridică încet și privi în galerie.
Întreaga latură din apropierea marii intrări, venind dinspre vestibul, era ocupată de ceea ce părea un mic templu în vag stil grec.
construit chiar în galerie. În centrul încăperii, la circa cinci metri distanță de treptele intrării templului, se afla un fotoliu cu aspect greoi, cu spătar jos, așezat în așa fel, încât acela care-l ocupa să fie cu fața spre templu. Dar nici fotoliul și nici templul nu i-au smuls lui Allan o exclamație de surpriză făcându-l să sară în picioare.
Statuia a trei femei goale se afla sub portic. Una dintre ele sta proptită în apropierea ușii, cu brațele întinse, făcându-i semn să se apropie. Cea de a doua era culcată la picioarele acesteia pe podea, sprijinită în cot și cu celălalt braț ridicat. Cea de a treia ședea pe treptele porticului. Cu o mână își cuprinsese genunchiul, în timp ce degetul arătător al celeilalte era dus la buzele surâzătoare cu un gest de ștrengărească discreție.
Pentru prima dată atenția sa fu atrasă și de aspectul ciudat al pereților. În prima clipă păreau că sunt acoperiți de un imens ecran de metal perforat. Dundas merse încoace și în colo spre a cerceta acest ecran, apoi scoase un șuierat. Găurile erau de formă circulară, iar mărimea lor varia de la treizeci de centimetri la mai puțin de doi.
Ceea ce-l făcu de Dundas să fluiere era descoperirea că aceste deschideri erau în realitate capetele a nenumărate pâlnii și pavilioane de metal.
41
— Mă tem că Edison n-a fost primul inventator al fonografului, șopti el, și dacă nu mă-nșel organizatorii acestui concert l-au perfecționat în oarecare măsură.
Se reîntoarse spre templu. În primul rând îl ocoli, dar în afara bolții porticului, nu văzu nicio urmă de intrare. Singurul lucru nou pe care-l constată în urma cercetării sale, fu că templul era construit în metal și că era neîndoios de o rezistență enormă. Nu încăpea nicio îndoială că trebuia să încerce să pătrundă înăuntru prin portal.
După aceea mai era fotoliul, pe care-l remarcase și care era plasat atât de mult la vedere în fața treptelor. Era de o construcție masivă, fără picioare și semăna mai de grabă cu o ladă împodobită decât cu un scaun.
Se așeză neîncrezător pe el, cu trupul încordat și gata să sară cât mai departe în cazul unei neplăceri. Fu plăcut surprins, deși puțin deziluzionat când nu se întâmplă nimic neobișnuit. Cu toate acestea voia să cugete, iar fotoliul fiind mai confortabil decât treptele, rămase unde se afla. Stătu vreo zece minute cu bărbia sprijinită în pumni, cufundat în gândire. Tresări deodată și privi în jur. Simțea că se produce o schimbare aproape imperceptibilă. Nici cel mai slab sunet nu întrerupea liniștea desăvârșită a galeriei. Și cu toate acestea... era ciudat. Simțea ceva ca o imperceptibilă schimbare, pe care n-ar fi putut-o preciza. O clipă îi veni să sară de pe fotoliu, apoi se hotărî să aștepte. Ceea ce-l neliniștea era straniul fel al liniștii care-l înconjura. Era o încordare, ceva silit, care-i trezea în el o amintire. Își dădu acuma seama ce era. Cu ani de zile mai înainte se aflase de față în timpul unui mare incendiu, rătăcit în mulțimea uluită de panică și revedea ființe omenești sărind spre o moarte sigură în flăcări, iar memoria sa îi evoca liniștea care cuprinsese masa înconjurătoare. Era liniștea așteptării. Resimțea astăzi același lucru. Liniștea silită, era liniștea unei mulțimi în așteptarea unui mare eveniment. Atmosfera era plină de mister. Allan închise ochii 42
