se pomeni răsturnat în fundul puțului, în mijlocul unui oribil miros de acetilenă și cu lampa stinsă sub el. Se ridică pipăindu-se spre a se asigura dacă nu și-a rupt cumva ceva.
— Manetele astea sunt electrizate, mormăi el.
Ieși afară și-și cercetă lanterna, apoi fugi în camera sa de dormit de unde reveni înarmat cu o manta de ploaie veche, de cauciuc. Tăie din ea cu ajutorul unor foarfeci o bandă de vreo opt centimetri pe care o împărți în patru pătrate, lua un ghem de sfoară și se 18
reîntoarse sub șopron.
— Să vedem acuma cine este mai viclean.
Apucând prudent o bucată de cauciuc, înfășură cu ea una din manete reușind pe deplin, căci izolatorul acesta corespundea întocmai scopului. Legă petecul izolator de manetă cu ajutorul sforii ferindu-se să nu atingă cumva celelalte manete periculoase. Repetă
manevra și cu celelalte manete și a putut în cele din urmă să le manipuleze fără nicio teamă.
Se înarmă cu răbdare și spre a proceda metodic numerotă
manetele de la 1 la 4, urmând să le manevreze apoi în ordine numerică spre a evita să repete combinațiile. Era o muncă
obositoare, iar foamea începu să-i chinuiască stomacul. Își dădea vag seama că trebuie să fie vremea să meargă la masă, când tresări pe neașteptate. Nu auzise nimic mișcându-se, dar instinctul său îl avertizase că s-a produs o schimbare. Întoarse puțin capul și scoase un strigăt. Ușa mare și masivă dispăruse, iar în locul ei se afla o mare gaură neagră care-l făcu să înlemnească.
19
Capitolul VII
În prima clipă lui Allan nici nu-i veni să creadă. Cu inima palpitând și mâini tremurătoare, luă lanterna și fără să se ridice de pe locul unde se afla îndreptă lumina spre pata de întuneric. Văzu spre marea sa uluială o sală circulară de aproape patru metri în diametru. Chiar în dreptul intrării se afla un spațiu de vreun metru pătrat de unde începea scara, protejat de o parte și de alta de o balustradă din același material obișnuit. Balustrada avea un metru înălțime, iar din cea de a treia latură pornea scara în spirală care se afunda în întunecime. Exact în fața sa, pe peretele opus, privirea îi fu atrasă de o tăbliță pe care se vedeau scrise în relief trei grupuri de caractere unele sub altele. Caracterele erau la distanțe egale unele de altele, grupul superior având trei, cel de al doilea patru, următorul patru, iar ultimul șase semne.
Îndreptând ușor lanterna lateral, Allan cercetă pragul. Ce devenise oare ușa? Căci dispăruse. N-o auzise deschizându-se, iar în interior nu se vedea nicio urmă.
Dezlegă însă misterul cu o ușoară exclamație de bucurie. În locul ușii se afla o adâncitură având treizeci de centimetri lățime. Ușa se retrăsese desigur în adâncimea peretelui, astfel încât partea ei superioară ajunsese exact la nivelul pragului.
Începu să coboare și de la prima cotitură a scării pierdu din vedere intrarea. Universul său se mărgini numai la calea cotită din fața sa și la umbra sa tremurătoare pe pereți. Pe măsură ce cobora ecoul devenea mereu mai puternic. Toate sunetele se amplificau și 20
se denaturau încât deveneau aproape de nerecunoscut. Loviturile ușoare date cu ranga de fier pe treptele pe care le cerceta astfel în coborâre, răsunau și bubuiau răsfrângându-se de pereții metalici înconjurători. Zgomotul făcut de pași, îi dădeau iluzia că este întovărășit de o mulțime imensă, și nevăzută. Înaintarea sa înceată
în acest puț uniform îi părea fără sfârșit. Îi părea că se află în mers de ore întregi, deși știa bine că nu trecuseră decât vreo câteva minute. Cu dinții strânși și gâfâind făcu un efort să înainteze. Simțea în sine că dacă se oprește va fi cuprins de panică și se va năpusti pe scări în sus. O sudoare rece, vâscoasă îi curgea pe frunte și-i păru că
simte cum îi păru că-și simte părul zburlindu-i-se pe tot corpul.
Oare coborâșul acesta în spirală va dura o eternitate?
— Dumnezeule atotputernic!
Groaza îi smulse de pe buze aceste cuvinte, în clipa în care ajunsese pe ultima treaptă. Ranga de fier căzu cu zgomot la pământ, iar el se întoarse grăbit și o luă la fugă, cu un strigăt de groază care trezi un cor de ecouri diabolice. Sus... sus... să revadă cu orice preț
lumina zilei. Un instinct animalic îl făcuse să păstreze în mână
lanterna, dar ajuns sus nu-și mai putea aminti nimic din cele petrecute. Mai avu putere să iasă afară din șopron și lumina minunată a zilei îl vindecă de starea sa de semi-demență, în timp ce se refugia în casă. Ajuns aici, puse mâna pe pușcă, băgă un glonte pe țeavă și se adăposti pe verandă cu arma gata de a trage, supraveghind șopronul și temându-se să nu se ivească cineva dintr-acolo.
Allan intră în casă și-și turnă un pahar de whisky, apoi reveni spre verandă spre a privi gânditor șopronul care ascundea misterul și spre a-și rememora întâmplările explorării sale.
,,A fost numai o spaimă... sau... nu, nu, nu mi s-a părut, a fost adevărat. Nu se poate să fi fost o iluzie optică. Și cu toate acestea este o nebunie!”
21
Nebunie sau nu, Allan știa că atunci când a ajuns la ultima treaptă a acestei scări infernale, găsise o mare platformă circulară.
Exact în fața locului unde se afla, o mică deschidere prin care se proiecta un fuior de lumină pe peretele din față, iar la mijlocul petei de lumină se vedea limpede umbra unui om, care ținea mâna ridicată cu un gest amenințător.
Era ora patru. Înainte de a coborî din nou. Allan se înarmă cu un pistol automat și cu un încărcător de rezervă și-și încălță în locul bocancilor niște pantofi cu tălpi de cauciuc. Nu ținea să mai fie întovărășit de legiunea de ecouri. Cu pistolul în mână se opri în fața ușii șopronului, pentru a asculta. Nici un sunet. Înaintă și privi în puț. Lanterna cu acetilenă ardea acolo unde o lăsase în timpul fugii sale. Mai ascultă câteva clipe, apoi coborî.
Pentru a-și distrage atenția începu să numere treptele ținând cât mai sus posibil lanterna, iar în mâna dreaptă pistolul gata de tras. O
sută șaizeci și cinci, o sută șaizeci și șase... se apropia. Se opri o clipă.
Aceeași liniște netulburată. Mai avea încă zece trepte. La lumina lanternei văzu o întrerupere în mersul normal al coborâșului și ranga sa de fier care zăcea acolo. Călcând cu ușurința unei feline, cu nervii încordați, coborî mai departe. Ochii săi nu-l înșelaseră.
Lumina și umbra mai erau acolo.
22
Capitolul VIII
Încordându-se cu toată emoția care-l stăpânea, Allan cercetă
umbra amenințătoare, dar aceasta nu se mișca din loc. Își luă inima în dinți. În primul rând trebuia să rezolve problema luminii. Încet, cu băgare de seamă, înaintă pe platformă până lângă deschidere.
Alte câteva trepte duceau la o altă platformă, cu vreo zece metri mai jos, într-o încăpere luminată într-un fel inexplicabil. Nu putea determina mărimea încăperii. Exact sub el era un trepied pe care se afla o minge de foc, de la care izvora lumina ce străbătea deschiderea pe care privea. Allan înțelese îndată că umbra omului de pe perete provenea direct din acest soi de proiector, al cărui scop era să sperie pe curioși. Allan recunoștea cu părere de rău că
dispozitivul îl speriase, dar se simțea oarecum bine că fuga sa nu fusese văzută de niciun martor.
