— Am bătut la uşă, dar n-a răspuns nimeni.
— O lăsasem neîncuiată. Am crezut că erai… o prietenă.
— N-aveam ce face. Nu puteam sta în hol să-mi declin identitatea în auzul tuturor vecinilor.
— Nu, desigur, admise ea. O clipă, să mă îmbrac puţin.
Dincolo de baie se afla, probabil, dormitorul. Trecu prin baie, închise uşa şi am auzit-o cum punea zăvorul. Avea încredere în mine cam tot atât cât are şoarecele într-o pisică.
Apăru după vreo cincisprezece minute.
Bertha avusese dreptate. Era o fată nostimă, care-ţi încânta ochii. Avea trăsături plăcute, ochi negri şi vioi, cu licăriri de umor, părul atât de negru că uneori căpăta reflexe albăstrii, şi un corp foarte, foarte bine făcut.
43
Părea calmă şi sigură de sine. Se aşeză şi-mi spuse:
— Ce-ar fi să-mi spui cum stau lucrurile? Ce-ai descoperit?
— Aş fi vrut câteva detalii suplimentare.
— I-am dat doamnei Cool toate informaţiile.
— I le-ai dat, desigur, dar ea nu le-a notat.
— Ba da. Avea un blocnotes pe care nota totul cu un creion.
— Pe Bertha Cool o interesa mai mult onorariul. A scris de câteva ori suma de bani pe care trebuia s-o primim, dar…
Lăsându-şi capul pe spate, Claire Bushnell izbucni în râs.
Am continuat:
— Mai întâi, câte ceva despre mătuşa dumitale. După cele spuse de Bertha Cool, se numeşte Amelia Jasper şi stă la numărul 226 în Strada Korreander. Iar dumneata eşti singura ei rudă.
— Da.
— Altceva?
— Ce-ai mai vrea să ştii?
— Totul.
Şovăi o clipă, privindu-mă de parcă ar fi încercat să afle cât putea să-mi spună. Apoi se hotărî:
— Unchiul meu a murit acum câţiva ani şi, după câte ştiu, i-a lăsat mătuşă-mii nişte bani. Dar nu se ştie cât.
Continuam să tac.
Începu să-şi aleagă cuvintele şi mi-am dat seama că era foarte atentă, căutând să spună exact ce avea de gând să-mi spună.
— Mătuşă-mea are acum cincizeci şi doi de ani. Mă tem că
în ultima vreme a devenit exagerat de vanitoasă. Arată foarte tânără pentru vârsta ei, dar împinge lucrurile la extrem şi a devenit pur şi simplu caraghioasă. Şi-a luat obiceiul de a cere tuturor să-i ghicească vârsta… ştii, cred, cum vine asta.
Nimic nu i se mai pare absurd. Aşa cum îţi spuneam, are cincizeci şi doi de ani. Ei bine, dacă îi dai patruzeci şi cinci, 44
tanti Amelia se îmbufnează. Dacă-i spui numai patruzeci, îţi surâde. Iar dacă o cobori până la treizeci şi şapte, începe să
se fandosească, e în culmea fericirii şi-ţi declară cu căldură:
„Dragă, nici n-ai să crezi, dar am de fapt patruzeci şi unu.”
— Părul? am întrebat.
— Brun-roşcat.
— Firea?
— Timidă.
— Cu alte cuvinte, te temi că bărbatul care vine pe la ea ar putea avea intenţii serioase.
Privi un răstimp în ochii mei, apoi zise:
— Exact.
— Cum vă înţelegeţi? Sunteţi în relaţii bune?
