— Aveţi perfectă dreptate.
Am arătat spre ziarul de dimineaţă aflat pe o măsuţă, lângă scaunul cu rotile.
— Aţi citit despre crimă?
— Ce crimă?
Cea de la motelul Kozy Dell.
— A, făcu ea cu indiferenţă, încă vreo crimă pasională sau sinucidere. Îmi amintesc că am văzut titlul.
— N-aţi citit textul?
— Nu.
— Victimele sunt din Colorado. Cred că bărbatul se numea Stanwick Carlton… ba nu, staţi puţin, omul asasinat era 62
Dover Fulton. Din San Robles. Stanwick Carlton e soţul femeii ucise – Minerva, mi se pare.
Doamna Jasper dădu din cap absentă.
— Aş dori foarte mult să luaţi legătura cu societatea de asigurări. Întrebaţi de domnul Smith şi rugaţi-l să vă spună
ce s-a întâmplat. Aş vrea să ştiu ce o să vă spună el. Credeţi că aţi putea să-mi comunicaţi?
— Cred că da.
— V-aş rămâne îndatorată. Deci, sunteţi publicist. Despre ce scrieţi?
— Despre o mulţime de lucruri.
— Sub numele dumneavoastră propriu?
— Nu, cel mai adesea sub alte nume, iar uneori anonim.
— De ce?
Am zâmbit:
— Scriu tot felul de confesiuni şi…
— Vreţi să spuneţi că nu sunt lucruri reale?
— Cele pe care le scriu eu, nu.
— Eu credeam că sunt.
— Ştiţi, îmi culeg materialele din viaţa reală, apoi le prelucrez şi le scriu la persoana întâi. Mă interesează mai ales divorţurile, crimele şi alte cazuri similare.
— Da asta m-aţi întrebat despre crima aceea?
— Da.
— Şi eu aş fi vrut să scriu. E greu?
— Da’ de unde. Pur şi simplu îţi aşterni gândurile pe hârtie. E surprinzător ce repede îţi vin cuvintele.
— Dar dacă e aşa de uşor, de ce nu scriu mai mulţi oameni?
— Ba scriu.
— Nu, ştiţi ce vreau să spun, de ce nu publică în reviste?
— A, de ce nu publică? am exclamat eu, clătinând din cap.
Aici e-aici. Să scrii e uşor. Îi dai drumul şi scrii ce vrei. Dar să publici, asta-i altă poveste!
Doamna Jasper râse:
63
— Sunteţi foarte nostim, domnule Lam. Nu vreţi să luaţi loc şi să mai stăm puţin de vorbă?
— N-aş dori să vă reţin…
— Păi, la urma urmelor, e duminică şi sunt singură şi…
dar desigur, n-aş vrea nici eu să vă răpesc timpul.
