— Nicidecum. Îmi face plăcere… Cred c-au să facă nişte mutre agenţii de asigurare dacă voi da de vreun martor care să arate că accidentul s-a datorat exclusiv părţii celeilalte.
Îmi închipui că societatea ştie ce am de gând şi că nu prea îi place, aşa că vor încerca să-mi vâre beţe-n roate.
— Asta-i bună! Nu-i lăsaţi s-o facă!
Am spus cu modestie:
— Am vrut să vă vizitez ieri, dar m-am speriat şi am renunţat.
Am zâmbit şi am lăsat zâmbetul să se transforme într-un râs batjocoritor, dar politicos, la adresa propriei mele timidităţi.
— V-aţi speriat?
— Da.
— De ce anume?
— De un tânăr bine îmbrăcat pe care l-am luat drept detectiv.
— Cum s-a întâmplat asta, domnule Lam?
— Era înalt, purta un costum gri la două rânduri şi fuma o ţigară. S-a dat jos din automobil cam odată cu mine şi m-a cercetat cu privirea. A trecut pe lângă mine, a urcat treptele şi a sunat la dumneavoastră. Am dat colţul şi am parcat în aşa fel încât să-i pot vedea maşina. L-am aşteptat apoi să
iasă. Credeam, ba eram chiar convins că e vreun detectiv în slujba societăţii de asigurări, care mă urmăreşte pe mine.
Cât pe ce să renunţ la tot. Dar cazul dumneavoastră este tipic pentru problema ce mă interesează, aşa că m-am decis să mai încerc o dată.
— Nu era detectiv, mă asigură ea, nu era deloc detectiv.
Era… un tânăr simpatic, aşa ca dumneavoastră.
64
Am râs:
— Ei bine, mi-aţi luat o piatră de pe inimă. E un prieten, vasăzică. Îl cunoaşteţi de mult timp?
— Nu de prea mult timp.
Am aşteptat să continue.
— E simpatic. Un tânăr simpatic.
— Mie mi s-a părut a fi detectiv.
Doamna Jasper se încruntă.
— Cum l-aţi cunoscut? am întrebat-o.
— Păi, să vedeţi, aş putea zice întâmplător. E bogat, are nişte investiţii miniere şi nu trebuie să muncească. E, cred, ceea ce ai putea numi un băiat de viaţă, deşi nu înţeleg ce vede la mine un asemenea om.
Şi zâmbi afectat.
— Cred că vede tot ce văd şi eu.
— Domnule Lam! Uitaţi ce vârstă am! El nu poate avea peste… ei bine, e cu mult mai tânăr.
— Aş fi jurat că e mai bătrân.
— Ei, domnule Lam! Nu vorbiţi aşa!
— Ştiţi că am dreptate.
Încercă să facă pe mironosiţa:
— O, nici nu mi-a trecut prin minte aşa ceva! Domnul Durham a fost pur şi simplu atent cu mine.
Am zâmbit cu un aer de cunoscător.
Ea era încântată ca o păsărică ce-şi curăţă penele.
Am reluat.
— Îmi pare rău. Vă rog să mă iertaţi.
— Să vă iert? Pentru ce?
— Că am intrat în chestiuni atât de personale.
