Elgin se uită la mine. Blonda surâse.
— Altceva? întrebă Bob.
— Nimic. Mi-aţi fost de mare ajutor. Bertha va aprecia asta.
Blonda dădu mâna cu mine:
— Nu rămâneţi să beţi o cafea?
— Nu, mulţumesc, vreau să mă odihnesc puţin în restul zilei. Mi-am sacrificat destul din duminica asta pentru slujbă.
— Da, într-adevăr, făcu Elgin.
Începuse să citească relatarea despre sinuciderea din ziar.
— Ce este, Bob? întrebă blonda eu o degajare molatică.
— Vechea poveste cu omor şi sinucidere într-un motel.
— Doamne sfinte, spuse ea tărăgănat, de ce oare le-or fi 109
ucigând bărbaţii?
— Pentru că le iubesc, răspunse Elgin.
Comentariul ei se limită la o vorbă urâtă.
— Ei, eu am plecat, am zis.
— Mi-a părut bine de cunoştinţă. Treceţi pe la club când puteţi, domnule Lam, mă îndemnă blonda. Aş vrea să-mi vedeţi numărul de dans.
— Mulţumesc, cu plăcere.
Bob Elgin mă conduse până la uşă. Dădurăm mâna. Ochii obraznici şi cercetători ai blondei mă fixau peste umărul lui.
Am coborât eu liftul şi m-am dus la portar.
— S-ar putea să vi se elibereze în curând vreun apartament? m-am interesat.
Zâmbi, forţându-se să fie amabil.
— Nicio nădejde, domnule.
Mi-am scos portofelul şi am luat din el câteva bancnote, începând să le număr cu indiferenţă.
— Nicio nădejde, zici?
Privi lacom spre bani:
— Niciuna. Îmi pare rău!…
Jucându-mă cu banii, am spus:
— Dacă m-ai anunţa la timp când se eliberează vreun apartament…
— O clipă, vă rog, făcu el şi se întoarse spre centrala telefonică.
Mi-am dat seama că apelul venea din apartamentul lui Elgin.
— Da, imediat, zise portarul. Vreţi să repetaţi numărul?
Da, l-am notat, Waverly 9-8765.
Formă apoi numărul, zise: „Aveţi legătura”, introduse fişa şi reveni la birou.
— Aş vrea să vă pot ajuta. Poate ceva mai târziu.
— Mai târziu o să fie zadarnic. Am nevoie acum.
Îi lăsa gura apă uitându-se la bani.
— Nu ştiu, zău, nu ştiu cum să fac? Să încerc prin nişte 110
prieteni…
— Mai am, de fapt, o posibilitate. Un apartament în alt bloc, dar aş fi preferat aici. E mai plăcut.
— Da, ne străduim să-l ţinem aşa.
