— Nu pari prea binevoitor.
— Vezi doar că stau aici cu dumneata, te-am primit, 105
discutăm, îţi răspund la întrebări. Această Lucille ar putea fi o clientă permanentă. Dar ar putea fi şi o vizitatoare ocazională. Îmi pare rău că nu te pot ajuta mai mult. Nu din cauză că n-aş recunoaşte tipul descris. Îl recunosc. Dar, ţi-am spus şi înainte, sunt o sută cu semnalmentele acestea.
— De unde vin?
Ridică din umeri şi spuse:
— De unde vine praful când îl stârneşte vântul?
Apoi, brusc:
— Câţi bărbaţi cunoşti care să aibă neveste cu adevărat frumoase?
— Ce legătură are?
Elgin urmă cinic:
— Unei femei frumoase nu-i place să-şi trăiască viaţa aplecată deasupra albiei de rufe sau spălând podelele. N-ai s-o vezi pe niciuna într-adevăr frumoasă entuziasmându-se pentru cârpitul ciorapilor. Nu le place să facă asemenea lucruri. Ştiu că le-ar ofili frumuseţea. S-au învăţat să
trăiască pentru frumuseţea lor. Dar nu şi-o pot păstra peste o anumită limită. Cele norocoase ajung vedete de cinema sau se mărită cu bărbaţi înstăriţi şi apoi divorţează. Trăiesc din pensia alimentară şi din diferite expediente. Cele nu prea norocoase încearcă povestea cu pensia alimentară, dar nu reuşesc. Totuşi, trebuie să trăiască şi ele. Ştiu să ţină regim, să-şi păstreze silueta. Le vezi cutreierând prin baruri cu un bărbat, apoi cu altul, uneori chiar neînsoţite. Sunt genul prezentabil, cu şolduri fine, buze cărnoase, gata să surâdă, şi cu ochi foarte atenţi. Ce necaz am pe târfele astea!
Uşa de la dormitor se deschise. O blondă drăguţă, cu pantaloni albaştri-verzui la modă, o bluză decoltată aproape până la talie şi sandale care lăsau să se vadă unghiile stacojii, intră în cameră cu mers ondulat.
Pantalonii fuseseră astfel croiţi pe şolduri, încât să
sublinieze la maximum orice unduire, orice mişcare seducătoare.
106
— Ce naiba se-ntâmplă aici? întrebă ea.
Bob Elgin se înclină:
— Draga mea, dă-mi voie să-ţi prezint pe domnul Lam, detectiv particular.
Apoi, către mine:
— Soţia mea, domnule Lam.
Femeia mă cercetă cu o privire calculată de sus în jos şi de jos în sus. Îşi destinse buzele cărnoase într-un surâs şi-mi dădu mâna.
— Îmi pare bine, domnule Lam.
Am văzut că pe mâna stângă n-avea verighetă.
— Dragă, îl întrebă ea pe Bob rulând „r”-urile, nu bem o cafea?
— Ba da, scumpo, stai s-o pun la foc.
Se duse în chicinetă, turnă apă în filtrul electric, adăugă
cafea şi răsuci butonul plitei.
— Trebuia să faci de mult asta.
— Aşa e, scumpo.
Femeia îmi aruncă o privire rece din ochii ei cenuşii, apreciindu-mă cu o obrăznicie sinceră. Luă o ţigară din pachet, o bătu uşor de braţul fotoliului, şi-o puse între buzele roşii, cărnoase, şi aşteptă să i-o aprind.
M-am dus la ea, am aprins un chibrit şi i-am oferit foc. Ea îşi întinse mâna căuş peste a mea, ca să păzească flacăra. O
ţinu mai mult decât era necesar. Am stins chibritul. Ochii ni se întâlniră.
— Mulţumesc, zise ea gutural.
M-am întors la canapea şi m-am aşezat la loc.
Vedeam spatele lui Elgin în chicinetă şi auzeam zgomot de ceşti şi farfurioare. Bob spuse:
— Nu bei şi dumneata o cafea cu noi, Lam?
— Nu, mulţumesc, am tot băut de azi-dimineaţă.
— Ce caz cercetaţi, domnule Lam? se interesă blonda.
— Tocmai încerc să dau de o blondă arătoasă.
