pe guler şi pe manşete.
Am intrat. Portarul ridică ochii spre mine.
— Cu domnul Elgin, te rog.
— Robert Elgin?
— Da.
— Vă aşteaptă?
— Da.
— Numele dumneavoastră, vă rog.
— Lam.
Portarul se întoarse spre centrală, introduse o fişă, aşteptă
să se stingă beculeţul şi zise:
— Vă caută domnul Lam. Spune că e aşteptat… Da, mulţumesc.
Trase afară fişa, îşi scoase casca şi-mi zise:
— Puteţi merge. Apartament 825.
100
Am urcat cu liftul. Când ajunserăm sus, liftierul îmi deschise uşa şi-mi arătă care era apartamentul.
Totul era cum mă aşteptam – aspect pretenţios pe dinafară, iar înăuntru apartamente mici. Bob Elgin stătea în uşă, în pijama şi halat; avea un aer extrem de obosit. Nu cred să mai fi văzut vreun om atât de obosit, nu în sensul epuizării fizice, ei al unui plictis total faţă de sine însuşi, de tot ce avea în jur, de viaţă, de muncă.
O ţigară îi atârna neglijent de buzele moi, de parcă gura-i nu mai avea putere s-o ţină şi o lăsa să atârne într-un fel care sublinia şi mai mult extrema oboseală a trăsăturilor lui.
— Dumneata eşti Lam? mi se adresă el.
— Exact, am confirmat eu, şi i-am întins mâna.
— Asociatul Berthei Cool?
— Da.
Îmi întinse o mână moale. Am simţit o vagă strângere de degete, apoi mâna redeveni flască.
Am lăsat şi eu mâna jos. Elgin mă pofti:
— Intră.
De fapt era un apartament de două camere. Judecând după camera de zi, dormitorul nu putea cuprinde mai mult de un pat, o toaletă şi uşa de la baie. În camera de zi se aflau o canapea, două scaune, o masă, un covor uzat, nişte perdele prăpădite de dantelă şi câteva tablouri. La un capăt camera se prelungea cu o nişă ţinând loc de chicinetă, în care se vedeau un frigider şi o plită electrică, şi deasupra dulapuri fixate în perete.
În chiuvetă zăceau nişte vase nespălate, iar pe masa din cameră erau două pahare. Apa de pe fundul lor provenea, desigur, din cuburi de gheaţă ce se topiseră peste noapte.
Scrumierele erau pline de mucuri şi fereastra deschisă nu putuse izgoni mirosul stătut de alcool şi de tutun. Pe masă
am observat un număr din revista „Variety” şi încă unul pe canapea. Ziarele de duminică, încă nedeschise, se aflau tot pe canapea, ca şi cum Elgin le-ar fi luat să le citească după
101
ce primise telefonul Berthei, dar se răzgândise.
El însă era bărbierit şi pieptănat. Avea părul negru lucios, dat peste cap.
— Ia loc, mă invită el, fă-te comod. Nu te uita că-i deranjat.
Am băut puţin aseară, înainte de culcare.
Am dat din cap şi m-am aşezat.
Era un om de vreo cincizeci de ani, cu obrajii supţi, talia subţire, dar cu umeri destul de largi. Avea pomeţii ieşiţi în afară şi ochii negii foarte depărtaţi. Obişnuia să-şi coboare pleoapele, să-şi lase capul pe spate şi să privească cu ochii pe jumătate închişi, ceea ce îi dădea o curioasă expresie de nepăsare.
— Cred că eşti nevoit să te culci destul de târziu, i-am zis eu.
— Da, vin acasă spre dimineaţă.
Vocea-i obosită arăta cât de mult se resimţea de pe urma acestui lucru.
— După câte aud, aveţi un program frumos la barul Cabanita.
