— O să fie al dracului de greu să convingi societatea de asigurări să plătească optzeci de mii dacă aşa stau lucrurile.
Am încuviinţat iarăşi.
— Zici că uşa era încuiată pe dinăuntru?
— Exact. Proprietăreasa motelului a trebuit să împingă
cheia afară din broască şi apoi să deschidă cu a ei. Cred că
una din ferestre era deschisă.
Bertha se încruntă din nou. Treptat, pe faţă i se întipări o 95
umbră de dezamăgire:
— Nu merge, Donald, oricum ai lua-o. Uşa era încuiată pe dinăuntru şi pistolul era al lui. Cazul e limpede.
— Dar au fost trei focuri.
— Păi, o fi ratat unul.
— Care?
— Primul, probabil.
— Femeia a fost împuşcată în ceafă, am remarcat.
— Ei şi?
— Bine, să zicem că a ratat primul foc. Pe urmă?
— De unde naiba să ştiu ce-a mai fost pe urmă? Te-ai apucat să-mi demonstrezi nu ştiu ce, aşa că spune-mi şi asta.
— Păi, dacă femeia ar fi stat cu spatele, s-ar fi întors imediat auzind împuşcătura, nu-i aşa?
Bertha dădu din cap.
— În cazul acesta, am continuat, dacă ar mai fi tras o dată, ar fi împuşcat-o drept în frunte, că doar se uita la el.
— S-a uitat la el o clipă, a văzut ce are de gând, s-a întors şi a vrut să fugă. Poate că tocmai încerca să ajungă la uşă.
Iar el a împuşcat-o în ceafă.
— În timp ce fugea?
— De ce nu?
— Păi, am urmat eu, dacă a ratat prima oară când stătea nemişcată, şi apoi a nimerit-o din fugă, trebuie să fi progresat grozav ca ţintaş în acest răstimp.
— Dar poate că femeia s-a întors cu spatele la el ştiind că o s-o împuşte. Era doar o sinucidere în doi, iar ea n-a avut probabil tăria să stea cu faţa, sau poate că el n-a vrut s-o împuşte în frunte.
— Asta-i logic, dar atunci de ce a ratat primul foc, şi de ce l-a tras aşa de aiurea?
— Cum adică, aiurea?
— Capul unei femei care stă în picioare e la vreo sută
şaizeci de centimetri de sol. O valiză pusă pe podea nu e mai 96
înaltă de cincizeci de centimetri. Dacă a ochit-o în cap şi a ratat, dar a lovit în schimb valiza…
— Pricep! făcu Bertha. Pricep! Şi clipi des din ochişori, iar buzele i se îmblânziră într-un surâs. Donald, ştii, eşti deştept, al naibii de deştept uneori! Şi-acum, ce poate face Bertha ca să te ajute?
— Sună-l pe Bob Elgin şi spune-i că asociatul tău vrea să-i vorbească şi că te-ar îndatora dacă mi-ar fixa o oră.
— Dă-mi telefonul, zise Bertha.
I l-am dat. Formă numărul şi aşteptă, clipind des din ochii ei ca mărgelele, părând să chibzuiască la ceva.
Deodată acoperi microfonul cu mâna, privi la mine şi zise:
— Zece miare pentru noi, iubitule?
— Asta depinde. Ar putea ieşi o grămadă de bani.
Bertha dădu din cap încântată:
— Spune aşa, dragă. Ştiam eu că mă pot bizui pe tine să…
