Făcu un gest de dezgust, trase adânc din ţigară, scoase fumul pe nări şi răspunse:
— O slujbă ca atâtea altele.
— Dumneata eşti proprietarul?
— Nu, l-am luat cu chirie.
— Merge bine treaba?
— Treaba ca treaba, dar vânzarea nu prea. Vrei să cumperi spelunca?
— Nu, mă interesa doar să ştiu cum merge.
— Ne vin cam aceiaşi clienţi, zise Elgin, dar în asemenea cazuri încerci să dai localului o reputaţie. Am un număr în care vorbesc foarte repede şi strecor câteva glume cu dublu sens atât de iute, că publicul de-abia reuşeşte să le prindă, şi continui fără să aştept râsete până ce aud primul chicotit.
Atunci mă opresc, par uimit şi asta, de regulă, îi cucereşte pe clienţi.
102
— Femeilor le place aşa ceva?
— Se dau în vânt.
— Primul râset vine de obicei de la o femeie, nu-i aşa?
— Da, vorbăria rapidă şi poantele cu dublu înţeles prind mai repede la femei, confirmă el. În general, câte o babă care cunoaşte toate chichiţele se porneşte pe un râs isteric. Atunci mă opresc şi o privesc cu uimire. Între timp, poanta e sesizată şi de restul publicului şi încep toţi să râdă. La glumele mai fără perdea, tonul îl dă de obicei câte un bărbat cu voce sonoră. Nu-i acord nicio atenţie ci continui să
vorbesc, oprindu-mă doar când râsul devine general. E o chestie de apreciere a momentului. Esenţial e să nu aştepţi niciodată să te ajungă din urmă publicul. Nu de alta, dar unii ar putea fi şocaţi. Trebuie să-i dai mereu înainte.
— Şi merge, nu?
— Se dau în vânt, ţi-am spus doar. Femei care te-ar pălmui dacă le-ai spune ceva indecent între patru ochi stau acolo în plin local şi mor de râs auzind glume cât se poate de deocheate… Dar, ia spune, ce naiba vrei?
— Voiam să mă informez despre o femeie.
— O, cerule!…
— Ce s-a întâmplat?
— Să mă deranjezi la ora asta pentru o femeie! Ţi-aş putea da numele şi telefoanele câtorva sute.
— Cunoşti atât de multe?
— Ştiu toate cocotele din oraş.
— Asta s-ar putea să nu fie cocotă. A trecut pe la Cabanita recent.
— Cum arată?
— Una micuţă, cu ochii calzi, părul blond şi corp perfect.
Pomeţi proeminenţi, şolduri pline. Privire ca de copil şi…
Mă întrerupse şi făcu o mişcare leneşă din încheietura mâinii.
— O cunoşti?
— Pe naiba, sigur că da! Sute ca ea! Toate arată la fel. Ce 103
mi-ai descris dumneata e un gen, nu o persoană aparte.
— Ba nu, asta e aparte.
— Am o grămadă din tipul ăsta. Cred că nu te pot ajuta. O
să trebuiască să te duci să te uiţi prin local.
— Mărunţica asta e focoasă, plină de individualitate.
— Cum o cheamă?
— Mi-a spus că o cheamă Lucille Hart.
— N-o cunosc.
— Cred că „Lucille” e real. Cât despre „Hart”, ăsta ar putea să fie născocit.
— Stai puţin, zise Elgin, să mă gândesc.
