— Bine, am să aştept.
Elsie controlă dacă fotografiile s-au uscat, apoi scoase dintr-o cutie nişte cadre, le montă pe ele şi aprinse lumina.
Interiorul rulotei era confortabil. În faţă se afla o chicinetă, iar în partea din spate un dormitor cu două paturi. Era o rulotă mare, dar totul înăuntru era compact.
— Bănuiesc că locuiţi aici tot timpul, am zis.
— Bine-nţeles. De ce nu? Ce rost ar avea să ne trambalăm cu lucrurile în casă şi înapoi dacă avem un apartament pe roţi?
— Parcaţi într-un loc anumit?
— Da, dar nu la un parcaj, ci în dosul unei case particulare. Când ajungem acolo, tragem sub un copac, racordăm rulota la reţeaua electrică, dormim până la prânz şi apoi luăm masa. Mai mâncăm o dată pe la şapte şi jumătate, apoi pornim la treabă şi de obicei terminăm în jurul orei trei dimineaţa.
— Pare o ocupaţie plăcută, am remarcat.
— Întotdeauna crezi asta despre meseria vecinului, constată ea sec.
— Ai citit ziarul de seară?
— Poţi să-l răsfoieşti puţin. Bessie o să mai întârzie probabil. Ştie să facă rost de comenzi.
— Mai bine să ne uităm la fotografii.
— Nu mă lua aşa! Nu ştiu dacă ai plătit cei douăzeci şi cinci de dolari.
— Nu le iau. Vreau numai să le privesc…
Fotografiile erau cam şterse. Totuşi, ţinând seama de împrejurările în care fuseseră făcute, erau destul de bune. I-118
am recunoscut pe Tom Durham şi pe roşcata care zăcea acum la morgă.
Bessie nu se întoarse decât peste vreo douăzeci de minute.
— Am o grămadă de treabă pentru tine, Elsie. O să încep eu, în drum spre localul următor, dar tu o să termini. Am primit nouă comenzi.
— Vrei să spui nouă fotografii separate?
— Exact.
— Doamne sfinte! exclamă Elsie, copleşită. Şi asta tocmai duminică noaptea!
— I-am luat cu binişorul şi s-au găsit mulţi amatori, spuse Bessie. I-ai dat fotografiile?
— Dar el ţi-a dat cei douăzeci şi cinci de dolari?
— Da.
— O.K., făcu Elsie, întinzându-mi cele patru fotografii.
Poftim!
— Ce-aţi făcut cu celelalte patru? Cui le-aţi dat?
— Doamnei care le comandase, evident, spuse Bessie.
— Adică Lucillei?
— Da… O cunoşti?
— Îhî.
— Dar dumneata ce rol ai în combinaţia asta?
— Aveam nevoie de încă un rând de poze şi voiam să verific ce s-a întâmplat. N-aveţi cumva adresa Lucillei?
— Dar dumneata n-ai cumva încă douăzeci şi cinci de dolari?
— Uite ce e, fetelor, mi se pare că sunteţi nişte afaceriste.
— De ce n-am fi? observă Bessie.
— Cum adică?
— Păi, zise ea zâmbind, aproape toţi clienţii îmi dau un dolar în plus, ceea ce face cinci dolari pentru patru copii.
Unii, mai şmecheri, adaugă cincizeci de cenţi sau încă un dolar, şi apoi încearcă să se dea la mine.
— Dar eu nu-ţi cer decât o adresă.
