— Hai, Elsie, dă-i-o.
119
Elsie întinse palma. I-am pus în ea alţi douăzeci şi cinci de dolari, gândindu-mă cu groază ce-o să zică Bertha când o vedea decontul de cheltuieli.
Elsie deschise caietul şi-mi dădu adresa: Lucille Hollister, Mono Drive nr. 1925, prin grija doamnei Arthur Marbury.
Elsie mă întrebă pe un ton detaşat:
— Ne-ai putea lăsa o carte de vizită?
— Desigur.
Şi am întins mâna.
— Costă zece dolari.
— De unde-ţi veni o asemenea idee?
— Păi, îmi închipui că o s-o vindeţi primului venit cu douăzeci şi cinci. Vă las deci un profit de cincisprezece dolari.
Fetele se uitară una la alta şi izbucniră în râs.
— Hai, Elsie, să-i dăm drumul. Eu încep developatul. O să
ne spetim muncind în noaptea asta. Trebuie să ne întoarcem la Cocoşul Roşu şi să lăsăm acolo fotografii de douăzeci de dolari, şi-apoi să revenim aici cât mai iute. N-avem timp să
mai trecem şi pe la Wishing Well.
— Bine, fetelor, merg şi eu o bucată de drum cu voi.
— Aş fi vrut totuşi să-mi dai numele, zise Bessie cu oarecare regret.
— Te cred şi eu.
— Eşti un tip simpatic, exclamă ea râzând. Dacă tot nu vrei să ne spui cum te cheamă, dă-ne o mână de ajutor pe drum.
— Ba chiar două, adăugă Elsie, acru.
120
CAPITOLUL 11.
INTRIGILE UNEI BLONDE
De la Cocoşul Roşu am plecat cu rabla agenţiei.
Mergând pe şosea spre Mono Drive, am observat în retrovizor farurile unei maşini. Erau însă departe. Am accelerat puţin, mărind viteza.
Farurile rămâneau în urma mea cam la aceeaşi distanţă de fapt prea departe pentru a fi pe urmele mele.
Am accelerat şi mai mult.
Din obişnuinţă de şofer, am aruncat o privire la manometrul de control al benzinei de la bord.
Acul arăta că rezervorul era gol – şi totuşi îl umplusem înainte de a porni spre Cocoşul Roşu.
S-ar fi putut desigur ca manometrul să se fi dereglat. În orice caz, era cazul să folosesc cât mai repede benzina rămasă în carburator.
Am accelerat la maximum.
Mă aflam pe o porţiune pustie a şoselei de la marginea oraşului. Am trecut printr-un cartier industrial, cu câteva fabrici dispersate ici-colo, cu ramificaţii de cale ferată care întretăiau şoseaua la anumite intervale, cu întinse spaţii virane, circulaţie redusă şi mult întuneric.
Maşina agenţiei tuşi şi motorul se opri, apoi porni din nou 121
câteva secunde, tuşi din nou, mârâi şi se opri de-a binelea.
Apucasem să deschid portiera înainte de a mă opri. Nu era nicio mişcare pe şosea, afară de luminile constante şi stăruitoare care se apropiau acum cu tenacitate.
Am aruncat o privire în jur şi locurile nu-mi plăcură de fel.
De o parte a şoselei, întunecoasă şi tăcută, se înălţa o uzină.
Era înconjurată de un gard înalt, pe care la intervale regulate apărea inscripţia: Accesul interzis. Era şi o cale ferată cu câteva vagoane de marfă închise, nu departe de şosea. Ceva mai departe se zărea un depozit împrejmuit de un gard înalt de lemn, care ascundea interiorul curţii.
Era desigur logic să rămân pe lângă maşină şi să rog pe vreun automobilist să mă remorcheze până la cea mai apropiată staţie de benzină.
Simţeam însă că nu era cazul să procedez logic.
