— Da, zâmbi ea. Ţi-ai închipuit desigur că sunt o ticăloasă.
— Nu contează ce mi-am închipuit eu; contează ce-şi închipuie poliţia.
— Poliţia? Ce-o priveşte?
— Te-ai descurcat cu multă dibăcie. Te-ai dus până la locul de parcare şi ai luat maşina lui Dover Fulton. Apoi ai început să cauţi un fraier. M-ai găsit pe mine. M-ai dus la motelul Kozy Dell. Ştiai că mă voi înscrie sub numele de Dover Fulton şi ştiai bine că Dover Fulton şi Minerva Carlton se aflau într-una din camere. Te-ai prefăcut că eşti beată. Te-ai…
— Eram beată.
— Minţi!
Fata roşi, dar am continuat.
— Nu fi proastă. Ne prefăceam amândoi. I-ai dat chelnerului cinci dolari ca să-ţi aducă sirop simplu de fiecare dată când comandai whisky. Eu însă i-am dat zece ca să aflu ce plănuieşti şi să-mi aducă şi mie sirop de fiecare dată când comandam whisky.
— Deci, tu… tu… tu…
— Exact.
Fata se lăsă pe marginea patului şi, eu totul pe neaşteptate, începu să râdă.
M-am apropiat şi m-am aşezat alături. Se aplecă şi-mi luă
mâna.
— Donald, te rog, nu fi supărat. N-a fost cum îţi închipui.
126
Tăceam.
Îşi puse un picior peste celălalt şi capotul lunecă de pe umerii catifelaţi. Nu făcu niciun efort pentru a se acoperi.
Şedea mişcându-şi piciorul înainte şi înapoi. Era nervoasă şi atrăgătoare. Încerca să se concentreze. La fiecare mişcare a piciorului capotul aluneca în mod provocator.
— Să ştii că va fi mai bine pentru tine să spui adevărul decât să născoceşti iarăşi vreo minciună. Mai ai la dispoziţie o singură repetiţie, ş-apoi ai să stai de vorbă cu poliţia.
— Nu cu poliţia, Donald.
— Ba cu poliţia, am insistat eu.
— Dar ce-am făcut ca poliţia să se ocupe de mine?
— De pildă, o crimă.
— Crimă? exclamă ea.
Şi dându-şi seama că ţipase, îşi duse brusc mâinile la gură, ca şi cum ar fi vrut să împingă înapoi cuvântul rostit.
— Donald, eşti nebun?
— M-ai lăsat acolo, la motel. Ai ieşit afară şi ai cercetat locurile până când ai dat de camera pe care o căutai. Ai bătut la uşă. Ai intrat înăuntru şi ai făcut o scenă. Dover Fulton şi-a scos pistolul şi a tras în tine. Tu…
— Donald, eşti nebun! Nebun de legat!
— Să zicem că da. Atunci spune tu cum a fost!
— Bine, o să spun. O să-ţi spun adevărul. Ai să mă urăşti, dar eu nu vreau ca tu să mă urăşti, Donald, eu… te… îmi placi. Eu…
— Da, ştiu. O altă scenă de seducţie bine modulată. Ai un trup frumos. Ţi-a adus o mulţime de servicii. Obţii cu ajutorul lui ce doreşti, pe măsură ce te strecori prin viaţă. Mi-ai dat o reprezentaţie de vino-ncoa’ aseară. Hai să încercăm acum adevărul.
M-am aplecat peste trupul aproape dezgolit şi am apucat capătul capotului. Stătea nemişcată, fără să opună
rezistenţă. Aştepta. Am ridicat capotul de jos şi i-am învelit picioarele.
127
Fata râse.
— Nu poţi să rezişti.
— Nu, am răspuns.
— Eşti un tip ciudat.
— Cred că da. Sunt ridicol. Sunt demodat. Din când în când îmi place să mi se spună adevărul, iar picioarele astea încurcă treaba.
— Bine, am să-ţi spun adevărul pentru că… pentru că… la naiba, pentru că în momentul ăsta nu-mi vine în minte nicio minciună convingătoare. Prezenţa ta îmi tulbură echilibrul în aceeaşi măsură în care picioarele mele ţi-l tulbură pe al tău.
