138
CAPITOLUL 12.
UN CEC FĂRĂ ACOPERIRE
În ziare povestea a apărut senzaţională, pe baza unor informaţii ameţitoare.
Fata stătea în faţa oglinzii, gătindu-se cu grijă pentru o întâlnire pe care urma s-o aibă în seara aceea. Era cald. Uşile dinspre curtea interioară rămăseseră deschise şi, cum ferestrele erau ferite de orice privire indiscretă, fata neglijase să mai tragă jaluzelele.
Un maniac sexual, un fel de Jack Spintecătorul, dădea târcoale prin curte. Aruncându-şi ochii pe fereastră, ar fi zărit în faţa oglinzii fata pe jumătate îmbrăcată.
O luase spre dormitor de-a dreptul prin curte, dar călcase pe gazonul moale, semănat de curând. Pământul era bine udat de grădinar şi individul se cufundase în el până la glezne. După primii paşi se întorsese şi refăcuse drumul pe asfalt. Apoi se îndreptase direct spre dormitor. Pe asfalt dăinuiau urmele lăsate de noroiul de pe pantofii lui. Omul urcase pe scară în vârful picioarelor.
Fata stătea în faţa oglinzii, fardându-se şi gândindu-se ce rochie să-şi pună. Îşi aplicase creme, se pudrase şi se rujase.
Îşi făcea sprâncenele şi genele.
Deodată avusese o senzaţie neplăcută, îşi dăduse seama că
139
cineva era în spatele ei. Dăduse să fugă, dar era prea târziu.
Unul din propriii ei ciorapi îi fusese aruncat peste cap şi în jurul gâtului. Nodul, fusese strâns cu putere, iar un genunchi necruţător îi apăsase spatele. Fata încercase în zadar să strige.
Ciorapul de mătase se strângea tot mai tare, tot mai mult.
Lupta ei fusese slabă şi inutilă.
Sufocându-se, fata mai încercase să dea din mâini şi din picioare, dar genunchiul criminal o împinsese la pământ.
Mâini musculoase şi puternice răsuceau tot mai mult ciorapul de mătase. Câteva mişcări convulsive, şi apoi linişte deplină. Liniştea morţii.
După aceea criminalul o întorsese cu faţa în sus, se aplecase asupra ei şi o sărutase. Rujul şters de pe buzele ei vorbea de acest ultim sărut. Sărutul morţii.
Un articol obişnuit pentru o foaie de senzaţie. Era însoţit de portretul moartei, de fotografia cadavrului puţin acoperit, întins pe podea.
Dar ziarele nu se opreau aici.
Bănuitul criminal se dusese apoi în camera de alături, care era dormitorul surorii victimei. Intrase în cameră, poate în căutarea unei noi jertfe, poate ca să aştepte momentul când sora cea mică s-ar fi dus la culcare.
În timp ce se afla în acest dormitor, începuse să citească o carte.
Ce bandit cu gusturi literare!
Şi aceasta era ceva obişnuit în reportajele de senzaţie.
Cartea se întâmplase să fie romanul preferat al Rosalindei Hart, cartea ei de căpătâi. Fusese învelită în celofan şi poliţia, ştiind că banditul pusese mâna pe ea, o cercetase imediat după ce sosise la locul crimei, obţinând nu numai amprente digitale perfecte, dar şi forma mâinii criminalului.
Sora victimei a relatat că atunci când intrase în dormitor, omul citea şi în timpul acesta îşi ştergea gura cu batista, căutând probabil să îndepărteze urmele de ruj de pe buzele 140
fetei ucise, care l-ar fi putut trăda. Criminalul fusese atât de uimit de apariţia surorii, încât sărise în picioare lăsând să-i cadă batista. Poliţia, analizând urmele de ruj de pe batistă, a constatat fără putinţă de îndoială că rujul provenea de pe buzele victimei. Batista purta şi marca, ce-i drept cam ştearsă, a unei spălătorii. Deocamdată n-au dat de urmele ei, dar sperau să reconstituie marca şi s-o utilizeze pentru dezlegarea crimei.
În timp ce citeam ziarele, simţeam că mă aflam pe marginea unei prăpăstii, că stau pe o stâncă pe jumătate desprinsă, privind într-o genune fără fund.
Îmi veni în minte vizita pe care o făcusem cu ani în urmă
la o închisoare. Mi se arătase şi camera de execuţie, trapa pătrată a eşafodului, un mic mecanism pe care la prima vedere nu-l deosebeai de podea, dar care avea un echilibru atât de precar, încât la cea mai uşoară atingere lăsa să cadă
o uşă grea cu un zgomot atât de grăitor şi de hidos, încât nu putea fi uitat de nimeni. Zgomotul acesta cu ecouri profunde este în aşa fel sincronizat, încât cei de faţă la execuţie să nu audă trosnetul oribil al oaselor condamnatului în momentul când cade întinzând funia, iar ştreangul îi dislocă vertebrele cervicale desprinzându-le de şira spinării şi lungindu-i gâtul ca un braţ subţiat, în timp ce frânghia pătrunde în carnea tremurătoare.
Aveam impresia că mă aflu pe una din aceste platforme nesigure, în timp ce călăul îmi pune peste cap o cagulă
neagră şi-mi fixează în jurul gâtului o frânghie.
Am cercetat de formă locul de parcaj al agenţiei.
Automobilul nr. 2 al agenţiei, în care fusesem când cu povestea cu benzina şi pe care-l abandonasem luând cealaltă
maşină, era la locul lui obişnuit.
Am făcut contactul şi am constatat că rezervorul de benzină era plin. Supraveghetorul parcajului nu văzuse când maşina fusese parcată. Probabil că fusese adusă în timpul nopţii, căci la venirea lui maşina se afla la locul obişnuit.
141
N-am mai întrebat nimic.
M-am îndreptat spre agenţie cu ziarul de dimineaţă sub braţ, încercând să par cât mai nepăsător.
