— Ai dreptate, am recunoscut din nou, ca o persoană conciliantă și m-am orientat asupra celui de al doilea grup de întrebări pe care voiam să i le pun.
De ce l-a arestat poliția pe clientul tău, și de ce l-a eliberat? Cel puțin acest subiect îl pot discuta cu tine, nu?
— L-a arestat și l-a eliberat? De unde ai scos-o că a fost eliberat?
M-am străduit să înghit gura de whisky pe care tocmai o luasem din pahar. Da, de fapt de unde „am scos-o” că fusese eliberat?
— Credeam că l-au eliberat. Dar ce, nu l-au eliberat?
Nici nu am clipit
— Ba da, acum câteva ore.
Ali nu intrase la bănuieli. Dacă ar fi avut atâta imaginație ca să își închipuie că aveam de-a face cu polițiști care umblau la ei cu telefoane mobile, s-ar mai fi făcut avocat?
— De ce l-au eliberat?
— Pentru că nu îl mai puteau ține arestat.
Era evident că în calitate de avocat era mulțumit, ceea ce nu însemna și că
îl considera nevinovat pe Mesut Mumcu.
— Atunci de ce l-au arestat?
— Ca să îl intimideze. S-au gândit că o să i se facă frică, o să se zăpăcească
și va mărturisi. Tu singură ai remarcat că Mesut nu ar fi dispus nimănui să
comită o crimă cu uscătorul de păr, dar poliția nu este în stare să gândească
nici atât? Ce prostie!
— De ce ai fost de față atunci când era arestat?
— El mă rugase. Îl căutaseră deja acasă, la Istanbul și la birou, și atunci s-a gândit că tot îl vor găsi. Da, și? Asta înseamnă că omul este vinovat?
— Nu, întrebam numai… Ce te aprinzi așa?
În ciuda whisky-ului cu gheață, a priveliștii oferite de palatul Topkapı, Haydarpașa și chiar de o parte a Insulei Prinților, pe care o savuram din fotoliul meu, nu intenționam să prelungesc această discuție fără sens. Cum spuneau otomanii? Dacă sună bine, las-o așa!
VP - 76
Ceea ce putea să însemne orice.
În timp ce conduceam pe podul peste Bosfor, numit de taximetriștii din Istanbul „primul pod”, și ascultam albumul La Flaca al lui Jarabe de Palo, pe care mi-l făcuse cadou Fofo, mi-am propus ca măcar câteva ore să nu mă mai gândesc la crimă și la Batuhan: voi mânca ceva rezonabil, ceva ce pofteam de mult, fasole proaspătă cu ulei de măsline, și voi pălăvrăgi cu Lale.
Când am intrat, mirosul din casă mă preveni că visul meu privind masa rezonabilă nu va prinde viață în această seară: Lale își suflecase mânecile, ca să facă tăiței cu iaurt și usturoi, e găselniță turcească, ce ar trimite urgent în iad un italian.
— De unde știai că voi veni mai devreme?
— Nu am știut. Ți-aș mai fi păstrat și ție ceva. Mor de foame.
— Credeam că ieșim să mâncăm, am spus pe un ton plângăreț.
Știam sigur că așa, tăițeii galbeni, verzi și roșii pe care îi cumpărase anume pentru seara aceasta și care dansau triști și fără vlagă în apă nu vor ajunge în niciun caz în coșul de gunoi.
— Nu vorbi prostii, că doar am depus atâta efort… Am cumpărat chiar tăiței multicolori, spuse ea în timp ce amesteca iaurtul cu telul.
Apoi, stând la masă în mica ei grădină, la umbra nucului, și mâncând tăițeii, fiecare din noi era adâncită în gândurile proprii. Eram sigură că Lale nu va rezista unei tăceri îndelungate.
— Ei, cum sunt? întrebă ea, referindu-se la tăiței; în nici un caz nu aș fi spus că nu erau buni.
— Puțin cam sărați, am zis.
— Toată sarea pe care o risipesc va trebui să o adun în iad cu genele, spuse ea cu o seriozitate mimată.
— Asta ce mai este?
— Am învățat-o recent Havva han^m, care vine să facă curat, mi-a spus asta. Sarea este ceva sfânt.
— Dacă va trebui să aduni cu genele toată sarea pusă în plus în tăiței, va dura pe puțin cinci ani. Ar fi fost mai bine să fi ieșit să mâncăm.
— Ei, nu sunt chiar așa de sărați, spuse ea, râzând.
— Și de ce ar trebui să fie sarea ceva sfânt?
— Nu știu. Nici Havva han^m nu știa.
