Impresionant și șic. Purta un costum din lână de culoarea căreia turcii îi spun „bleu parlament”, o cămașă lila și mocasini negri. Avea păr negru tuns scurt, buze groase și aerul unui om obișnuit să treacă drept puternic, care inspiră celorlalți teamă. Mărturisesc că, până în urmă cu vreo zece ani, găseam că astfel de bărbați, care umpleau camera cu ego-ul lor, erau irezistibil de atractivi. Se prea poate ca odată cu ridurile mai marcate din jurul ochilor și cu evoluția paralelă a rațiunii, în ultimii ani să fi început să
apreciez alte calități. Ce calități anume, asta veți afla, dragi cititori, la vremea potrivită.
Probabil pentru că nu am început să zbier de frică, Mesut Mumcu a făcut efortul de a se ridică și a arăta către sofa:
— Așază-te!
Eu, care nu prea eram obișnuită să mi se ofere ospitalitate în propria casă, am bâiguit corespunzător de încurcată:
— În seara asta ocupă fotoliul cel care vine primul.
Mi-am luat prosopul de pe umeri și l-am întins pe spătarul sofalei, pentru ca în ciuda părului ud să arăt cât de cât serios. Cu o atitudine care, politicos spus, nu dovedea tocmai bună-creștere, Mesut mă măsura cu mare atenție; plecând de la umeri, se opri asupra sânilor – nu purtam sutien – și sfârși cu unghiile date cu lac roșu-închis ale degetelor de la picioare. În final, înclină
capul pe o parte, ca pentru a spune că era mulțumit de priveliște; își dăduse asentimentul.
Citisem de curând într-un articol că în lumea islamică locuința este un fel de loc sfânt inviolabil și că, de exemplu, în Iran milițiile revoluționare pătrund într-o casă numai după ce se asigură că acolo este cineva sugrumat.
VP - 83
Așa că oricine poate să se îmbete acasă și să comită un adulter când vrea.
Însă era evident că Mesut Mumcu încă nu auzise de acest statut sfânt al locuinței în cultura islamică. Probabil că nu avea habar nici de faptul că toată
sarea pe care o irosea o va strânge într-o zi cu genele.
— Cum ați deschis ușa? l-am întrebat.
— Băieții au făcut-o, a spus el.
Se vedea pe el că nu era omul pe care să îl preocupe astfel de detalii.
Eram tare curioasă dacă tot băieții lui Mumcu fuseseră aceia care îmi ținuseră liber locul de parcare din fața ușii.
— Nu am găsit scrumieră, a anunțat el.
Nu se fumase pentru că nu exista scrumieră și era clar ca lumina zilei că
mi se făcuse cu asta o favoare. Ar fi putut să fumeze și să stingă mucurile pe covor. Dar în clipa de față problema era mai puțin covorul decât „noi” –
prezența unei alte persoane în locuință. În jumătatea cealaltă a camerei, aflată în întuneric, pesemne că mai era cineva, dar trecând peste orice, eram hotărâtă să îmi păstrez calmul.
— În bucătărie, lângă chiuvetă, este o scrumieră, am zis atât de tare încât să se audă și în jumătatea întunecată a camerei.
Nimeni nu făcu vreo mișcare.
Situația era destul de enervantă. Am decis să o fac și mai enervantă:
— Eu beau whisky, vreți și dumneavoastră?
Din nou m-am exprimat cu voce mai tare.
— Cu gheață, vă rog, răspunse Mesut Mumcu.
Celălalt rămase mut.
Când am revenit din bucătărie cu două pahare cu whisky on the rocks și unul cu whisky cu sifon și cu scrumiera, Mesut Mumcu ședea comod în fotoliu, picior peste picior. Celălalt bărbat, ori cealaltă femeie, ce o fi fost, nu ieșise la lumină.
— Ieri, la telefon, tu ai fost, nu?
— Da.
Se referea la convorbirea avută din camera Petrei.
— Și astăzi te-ai întâlnit deci cu Ali.
Acum se referea la fostul iubit al lui Fofo.
— Ei, da.
— Ieri te-ai întâlnit cu un băiat din clanul nostru.
— Cu cine? Cu cine să mă fi întâlnit?
Chestia asta nu o înțelegeam.
— Din neamul nostru. Cum naiba îl chema? Lucrează la ziar.
Se referea la reporterul de investigații cu care mă întâlnisem în ziua precedentă.
