întrebă inspectorul-şef Fonte.
— Absolut deloc. Raportul e al dumneavoastră, iar recompensa, tot a dumneavoastră.
— 319 —
Am ieşit din încăperea aceea fără să adaug vreun alt cuvânt şi l-am căutat pe Arrow pe culoare. Prietenul meu aştepta în stradă.
— Sunt obosit, Sherrinford, îmi spuse el.
— Orice veţi hotărî va fi şi pe placul meu, am răspuns eu, pe când părăseam locul acela.
— 320 —
63. Şi în încheiere
Horta de Sant Joan, 1909
Eu ştiam că pictorul se întorsese. Acum era un artist renumit şi devenise, după părerea unora, un om cu care nu te înţelegeai uşor. În anii aceia, sfârşise prin a se instala la Paris, îndepărtându-se definitiv de Spania.
Revenise la Horta după zece ani de la prima sa vizită, când se îmbolnăvise şi prietenul său Pallarés îl invitase la el acasă
până când avea să se însănătoşească.
Eu, Arrow şi micul Pablito ne instalaserăm în satul acela la scurt timp după întâmplările pe care i le-am relatat cititorului răbdător. Arrow dorea pace şi uitare. Acolo am cumpărat o casă la periferie şi tot acolo am locuit, văzându-l crescând pe băieţelul lui Carmen. Un copil inteligent şi dezgheţat pe care Arrow l-a adoptat şi căruia i-a consacrat viaţa, de parcă ar fi fost fiul său. Copilul era fericit şi Arrow şi-a recăpătat pacea, dedicându-se complet educaţiei sale şi creşterii albinelor, această ultimă pasiune descoperind-o de îndată ce ne-am instalat la Horta. Verile primeam vizita nepotului meu, care îşi începuse strălucit studiile de Medicină la Londra. El şi copilul se înţelegeau foarte bine.
Pablo Picasso, însoţit de Fernande, a ajuns în sat în vara lui 1909. Au luat o cameră la hanul Mănăstirii, a cărui faţadă principală dădea în piaţa cu porticuri a primăriei.
Serile, împreună cu însoţitoarea sa, obişnuia să vină la cafeneaua lui Antonio Vives, unde se întâlnea din nou cu vechii săi prieteni, unchiaşul Manelet şi Nicolás Amposta, printre alţii, şi cu care juca domino şi stătea la taifas. Îşi încheiau reuniunile cântând la chitară până târziu, spre zorii zilei. În multe nopţi, venea şi prostul satului, care o saluta într-un mod special pe Fernande – apăsându-şi degetul mare pe masă cu pumnul strâns –, iar Fernande îl saluta la fel, gest care îl umplea de satisfacţie pe puştiul acela.
În timpul zilei, Picasso picta întruna peisaje în noul său stil geometric. Îl vedeam de multe ori la poalele muntelui
— 321 —
Santa Bárbara, luându-se la întrecere cu mult admiratul său Cézanne, care murise în urmă cu trei ani. Nu m-am apropiat de el. Îl priveam de departe în plimbările mele. Fizic, nu se schimbase prea mult, continua să pară un băiat.
Până când, într-o seară, pe la începutul lui septembrie –
cred că îmi amintesc bine –, ne-am întâlnit la cafenea.
Întâlnirea a fost călduroasă.
— Mi s-a spus că s-au instalat aici nişte englezi, dar nu mi-am imaginat…
— Da, de atunci a trecut ceva vreme. Sunteţi foarte schimbat, cu toate că păreţi în continuare un băiat, am spus eu.
Fernande şi ceilalţi clienţi ne observau cu interes.
— Mergeţi; vă aşteaptă prietenii dumneavoastră, am spus eu.
— Aş vrea să vă fac o vizită, îmi zise el şi adăugă: În amintirea vremurilor de demult. Şi, în plus, aş vrea să vă
arăt ceva.
I-am dat adresa casei mele şi l-am invitat pentru a doua zi.
— Voi fi acolo, îmi promise el, strângându-mi mâna cu putere. Ultima dată când ne-am văzut… încercă el să-şi aducă aminte.
— În ziua de întâi februarie a noului secol. La Els Quatre Gats, când expuneaţi o serie de desene; i-au plăcut mult lui Arrow. După aceea, aţi plecat la Paris.
— Ce mai e cu Arrow?
— Mâine, am spus eu.
În noaptea aceea, de-abia am putut să dorm. Ce voia oare să-mi arate? M-am trezit pe la cinci dimineaţa şi am intrat în odaia lui Pablito. Am stat puţin lângă el, privindu-l cum doarme, în timp ce chipul lui mi-l amintea pe al mamei sale.
Picasso a venit a doua zi la ora stabilită. Pablito ieşise să
se joace şi eu eram singur în casă. L-am poftit înăuntru.
— După toată povestea aceea, ne-am retras în satul ăsta, i-am spus eu.
— Unde-i Arrow?
I-am făcut un semn să mă însoţească şi l-am condus până
la el.
— 322 —
