Nu-i răspunse la întrebare şi se mărgini să spună scurt, pe un ton ameninţător:
— E mai bine pentru dumneavoastră să mă însoţiţi.
Pentru o clipă, Carmen şovăi, înainte de a-l înfrunta şi a exclama:
— N-o să merg nicăieri cu dumneavoastră.
— Ba o să mergeţi, pentru că altminteri n-o să-l mai vedeţi niciodată pe fiul dumneavoastră, spuse individul acela murdar, cu un zâmbet răutăcios.
Carmen înţelese că era dispus să-şi ducă la îndeplinire ameninţarea. Îşi lăsase copilul pe mâini bune, dar de atunci trecuseră deja zece minute, timp suficient ca să-l aibă în puterea lui. Poate că omul acela sinistru nu era singur; poate că supraveghease momentul plecării ei ca să acţioneze numaidecât. Îi venea să ţipe, dar asta nu avea să-i salveze copilaşul.
Necunoscutul ghici toate gândurile ascunse ale lui Carmen şi chipul său fu luminat de o expresie de triumf.
Carmen îl urmă până ajunseră pe o stradă largă unde aştepta o trăsură.
— 313 —
61. Umbra
Fusese lovit şi abandonat într-o fundătură pustie. Se trezi când simţi că cineva îi scotocea prin buzunare. Era pe cale să
fie jefuit.
Se debarasă de hoţ, un biet bătrân nenorocit, neîngrijit şi beat, şi se ridică în picioare. Ieşi din fundătură. Mai avea încă portofelul şi pistolul.
Nu era nicio clipă de pierdut.
Ajunse în port, aproape fără suflare. A fost o cursă lungă
cu disperarea de a ajunge la timp. Era agitaţie pe digul pescarilor. Dar când pătrunse mai adânc în zona depozitelor, domnea liniştea. Străbătu iute aleile cu mărfuri până ajunse la destinaţie.
Era o trăsură de lux oprită în faţa magaziei.
Arrow se apropie de ea cu pistolul în mână. Pe capră, vizitiul era mort.
Detectivul se îndreptă spre depozit; uşa era deschisă şi intră. Nu era multă lumină înăuntru şi înaintă câţiva paşi.
Străbătu depozitul până în fund, în timp ce ochii i se obişnuiau cu semiîntunericul.
Văzu ceea ce i se păru un trup întins pe jos; era al unei femei. Era Carmen. Lângă ea, se apleca o siluetă; o siluetă ca un corb mare negru, ca o hienă scotocind înăuntrul fetei şi care îl împiedica să vadă ce se întâmplă. Silueta se ridică în picioare şi se întoarse cu faţa. Avea un jungher enorm şi mâinile sale, vârâte în nişte mănuşi albe, erau acoperite de sânge. Aruncă jungherul şi mănuşile lângă cadavrul fetei, şi sunetul metalic al armei lovind pământul îl făcu să se înfioare.
— Poftiţi, Arrow. Vă aşteptam.
Silueta se mişca firesc şi aprinse o lampă care, până în momentul acela, stătea stinsă pe nişte lăzi, şi o puse pe pământ.
— Cum v-am spus, vă aşteptam. Dar nu atât de curând.
M-aţi întrerupt din treabă.
— 314 —
Arrow se apropie de Carmen. Era îngrozit. Carmen zăcea moartă pe jos, cu gâtul retezat dintr-o singură tăietură şi monstrul începuse să o măcelărească.
— Nu v-am adus la Barcelona ca să mă prindeţi. Am făcut în aşa fel încât să fiţi chemat ca să asistaţi la succesul meu.
A venit ziua când crima va fi mai puternică decât justiţia.
Începe secolul meu, Arrow. Un secol al atrocităţilor, vă
garantez. Şi ceea ce vă pot asigura este că vor rămâne nepedepsite. Fonte îşi are de-acum asasinul, eu am ceea ce vreau. E momentul de a tăcea mâlc şi a dispărea.
Cuvintele ajungeau la detectiv ca un ecou îndepărtat, în vreme ce privea ochii lipsiţi de viaţă ai acelei femei care nu merita un sfârşit atât de tragic. O privea îndurerat şi atunci o luă în braţe. O atrase către el, pe când îşi abandona sufletul la pieptul ei.
— Ce i-aţi făcut! Ce i-aţi făcut! repeta ca pentru sine pe când încerca să-şi stăpânească lacrimile şi mânia care îi zdruncina sufletul şi acel chin intens care îi împiedica orice mişcare, pe când dragostea şi compasiunea pe care le simţea faţă de trupul înjosit al iubitei sale erau cât pe-aci să se prefacă într-un ţipăt sfâşietor.
— Am făcut-o să sufere! Asta i-am făcut, la fel ca şi celorlalte. Toate afurisitele alea de femei stricate au meritat-o… Dacă aţi fi văzut-o pe nefericita de Benigna când m-a confundat cu jalnicul ei amant!… Mi-e milă de dumneavoastră, Arrow; o minte ca a dumneavoastră. Un om atât de excepţional şi… îndrăgostit de o târfă blestemată. Ce dezamăgire! Nici măcar dumneavoastră n-aţi fost la înălţimea mea. Dar acum totul s-a sfârşit.
Arrow se ridică în picioare după ce lăsă cu blândeţe trupul iubitei sale Carmen pe pământ, aproape cu teama de a o trezi. Apoi îl înfruntă pe monstru.
— Ştiţi că nu-i adevărat; o veţi face din nou. Cum aţi făcut-o la Londra, cum aţi făcut-o acum opt ani, cum aţi făcut-o iarăşi acum. Nu vă puteţi opri. Sunteţi bolnav.
— Bolnav, eu? Ducele era bolnav, umblând tot timpul după căţelele alea în călduri, până când m-am văzut obligat să le elimin una câte una. Un om născut pentru cel mai înalt
— 315 —
destin şi al cărui sânge a fost otrăvit de ele până i-au pricinuit moartea. Fiul meu este bolnav, otrăvit de aceeaşi boală ca şi ducele. N-am putut să-l salvez pe niciunul din ei doi. Ele trebuiau să plătească, la fel ca şi acel pictor degenerat care este Dumnezeu pentru fiul meu. Eu sunt Dumnezeu!
— Un zeu venit din infern.
