— A murit acum mai puţin de un an, i-am zis eu când ne-am aflat în faţa mormântului său.
L-am văzut afectat şi neştiind ce să spună. Tânărul acela îi datora mult. Îi datora viaţa.
— Un om extraordinar, spuse el.
— Cel mai bun pe care l-am cunoscut.
Ne-am întors tăcuţi în casă şi i-am oferit o cafea. Picasso era foarte întristat.
— Prietenul dumneavoastră mi-a salvat viaţa.
— Da, am şoptit eu.
Am petrecut după-amiaza împreună şi nu am încetat să-l ascult povestind. Mi-a vorbit de copilărie, de Málaga, de La Coruña, despre sora sa moartă, despre lecţiile tatălui său, despre primele sale desene în creion de pe vremea când încă
nu ştia nici cele patru operaţii aritmetice, despre sosirea lui la Barcelona, despre marile sale speranţe şi despre visurile lui de copil şi de adolescent, despre prietenii săi, despre marea lui dragoste, despre Benigna, despre întâlnirile lui cu marinarul, despre zilele petrecute într-un bordel, despre frică
şi despre groază. Mi-a povestit toate astea cu o asemenea bogăţie de amănunte şi cu o nostalgie, o durere şi o bucurie atât de depline, încât m-a emoţionat. Apoi, a rămas tăcut şi mi-a căutat privirea compătimitoare.
Atunci a desfăşurat pânza pe care o adusese cu el.
— Am pictat acest tablou acum doi ani şi n-a fost înţeles.
La început, acele forme ciudate, cu muchii ascuţite, mi-au produs o senzaţie de respingere şi un sentiment de nelinişte, căci nu mai văzusem niciodată ceva asemănător. În lucrarea aceea, era un conflict şi o luptă insolită şi necunoscută. Dar mă atrăgea şi nu puteam să-mi iau ochii de la ea.
Şi atunci le-am văzut. Era un mod de a privi altfel. Acolo erau ele, le-am putut recunoaşte, în pofida modernităţii acelei picturi: Benigna, Marta Planas, Negresa, Franţuzoaica şi, în mijloc, Carmen. Le pictase pe toate acele biete femei pe care nu le putuse salva, într-o cameră din bordelul de pe strada Avinyó. Tabloul m-a emoţionat.
— Când i l-am arătat pictorului Matisse, mi-a spus că sunt nebun. Derain şi Braque l-au respins. Kahnweiler,
— 323 —
negustorul de tablouri, a fost de părere că este o pânză
ciudată, neterminată şi lipsită de unitate. Dumneavoastră
cum vi se pare?
— Mi se pare că adună în ea toată durerea acelor zile, am spus eu, fără să-mi iau ochii de la tablou şi, mai ales, de la acel detaliu care i se impunea privitorului. Văd că aţi pictat cuţitul, am adăugat eu.
— Cuţitul? întrebă el tulburat.
M-am apropiat de pânză şi mâna mea i-a indicat colţul mesei care, ca un stilet, împărţea tabloul în două şi ţintea, ameninţător, înspre Carmen. Da, părea un cuţit gata să se înfigă sălbatic în ea.
— A fost involuntar. Nici măcar nu m-am gândit, afirmă
tânărul. Ce părere aveţi despre tablou? mă întrebă el din nou.
— Nu există centru în el, nu există perspectivă. Totul e frânt. Este… ca o prevestire a viitorului, a noului secol. M-am oprit şi mi-am amintit în clipa aceea conversaţia mea cu Arrow când i-am expus speranţele mele referitoare la noul secol; acum nu mai eram atât de sigur de acele argumente.
Picasso mi-a cerut să continui.
— Iertaţi-mă, m-am scuzat eu.
Am încercat să continui, descriindu-i amănunţit senzaţiile imediate pe care mi le transmitea acea pictură tulburătoare.
— Este ceva demonic şi magic în fondul acela albastru melancolic. Dumneavoastră aţi transfigurat formele, le-aţi metamorfozat, ca şi cum aţi fi vrut să inventaţi o altă
anatomie. Aţi frânt toate liniile curbe şi aţi spart volumele, deformându-le cu furie. M-am apropiat şi mai mult de tablou şi mi-am aţintit privirea asupra fetelor, una după alta; am continuat: Aceste chipuri ovale, aceste braţe făcute ţăndări şi aceste cavităţi oculare goale traduc şi reprezintă toată
suferinţa pe care au îndurat-o în mâinile monstrului; şi mai mult chiar: toată suferinţa fiinţei omeneşti. De altfel, ne privesc cu dispreţ, sfidându-ne, pentru că n-am fost în stare să le salvăm. Şi mai e şi altceva: dumneavoastră, prietene, aţi găsit o formă nouă de reprezentare. Acum, pentru dumneavoastră, a picta înseamnă o legătură şi o unire a
— 324 —
spiritului cu lumea printr-o nouă formă de a o vedea: în mod simultan, imediat, total şi în afara timpului. Tot ce era vechi a dispărut şi aţi făcut ceva unic în cinci sute de ani. De acum încolo, nu vom mai putea vedea lumea ca înainte. Şi, în încheiere, cu toate că mă temeam de răspuns, am întrebat cu regret: Nu mai există perspectivă, nu-i aşa?
— A murit odată cu Carmen, afirmă el pe un ton sfâşietor.
Luă ceaşca de cafea cu un tremur uşor, o bău încet şi după un timp adăugă:
— Nu puteam înceta să mă gândesc la ea. La ele. Nici măcar când eram la Paris. Mă gândeam, mă gândeam întruna! Vreme de atâţia ani! Şi atunci, m-am izolat. Voiam să mi le scot din minte. Şi am făcut-o în peste şaisprezece caiete, opt sute de desene şi câteva tablouri, până când l-am nimerit pe cel definitiv. Până le-am găsit. Nu voiam o formă
frumoasă, ci semnificativă şi care să fie rezumatul durerii din zilele acelea şi a tot ce ne aşteaptă. Pablo se opri, era ca posedat, şi am văzut cum îi apărea pe faţă un zâmbet ciudat, pe când adăuga: Toţi şi-au spus părerea, dar numai eu şi dumneavoastră ştim adevărul. Au născocit tot ce-au poftit despre tablou şi mai ales despre rădăcinile sale, căutându-i antecedentele în sculpturile iberice, în arta neagră şi în teoriile ştiinţifice. Dar mie îmi vine să râd de toate astea. Mi se cere părerea, iar eu continui să râd. Acum, ştiţi adevărul.
Dumneavoastră sunteţi singurul care m-aţi înţeles.
— Mulţumită datelor, cum spunea Arrow, a unor date brutale. Păstraţi-l, am spus eu arătând tabloul şi ajutându-l să-l înfăşoare la loc. Se va vorbi în continuare mult despre el, vă asigur, am încheiat.
Arta este durere, m-am gândit privind ochii acelui mare maestru care nu împlinise încă treizeci de ani şi a cărui privire lucidă a mers dincolo de formă. O privire în stare să
