distrugă noul secol care, contrazicându-mi prezicerile, începea cum nu se putea mai rău.
— Vreau să vă înapoiez ceva care vă aparţine.
M-am apropiat de sertarul mesei mele de scris şi i-am oferit caietul.
— Luaţi-l, este al dumneavoastră.
— 325 —
I-am dat caietul pe care îl găsiserăm lângă cadavrul Franţuzoaicei. În momentul acela, intră micuţul meu cu veselia şi larma tuturor copiilor de unsprezece ani.
— Salută-l pe domnul acesta; este un prieten.
Pablito îi întinse mâna lui Pablo şi ieşi apoi în grădină.
Picasso vârî caietul în buzunar.
Când am rămas singuri, m-a întrebat din priviri.
— Da, este băieţelul lui Carmen. Arrow l-a adoptat şi, cum v-am mai spus, ne-am mutat toţi trei în acest sat. Este un copil bun. Îl iubea mult pe Arrow. Se descurcă bine pentru vârsta lui. Nu şi-a cunoscut mama, iar tatăl său adoptiv… în sfârşit! am spus eu, nemaiputând să continui.
Picasso ieşi în grădină şi se apropie de băiat, care scormonea în pământ cu un beţişor.
— Ce faci?
— Un desen, vreţi să vă fac unul?
— Bine.
— Ce vreţi să vă desenez?
— Un porumbel?
— De unde vreţi să-l încep?
— De unde vrei tu… aşteaptă, mă întorc imediat.
Picasso ieşi din grădină şi se îndepărtă. Am putut vedea cum i se umpleau ochii de lacrimi.
Reveni peste cincisprezece minute cu un pachet sub braţ.
— Aveţi aici porumbelul dumneavoastră, spuse micuţul.
Pablo îl mângâie pe păr şi apoi îi oferi cutia cu vopsele.
— Ia asta; e un cadou pentru tine. I-au aparţinut tatălui meu.
— 326 —
Cum s-a născut această poveste
Piciorul umbrelor a apărut în momentul în care am văzut cum se naşte un muzeu. Aveam şapte ani şi învăţam la acum dispăruta Academie Montcada, situată pe strada cu acelaşi nume, şi la mai puţin de douăzeci de metri de locul unde se află Muzeul Picasso. Am văzut naşterea acelui muzeu la doi paşi de şcoala mea. După zece ani, în aprilie 1973, eram în excursie la Gerona cu părinţii mei când am aflat de la radio că murise Picasso. Pe vremea aceea, studiam la Şcoala de Arte şi Meserii de pe strada Avinyó. Profesorul meu de desen îl cunoscuse pe Picasso şi lucrase cu Miró la seria de litografii Barcelona. De atunci, au trecut mai bine de treizeci de ani. 1973 a fost anul când au dispărut cei trei Pablo: Neruda, Casals şi Picasso. Pentru mine, pe vremea aceea, Picasso era la fel de renumit precum Beatles; un domn foarte bătrân, care venea din alt secol, care pictase aproape tot şi care, după părerea mea, trăise o veşnicie.
Această însuşire a lui Picasso, longevitatea sa, m-a impresionat întotdeauna.
Când a murit Picasso, trecuseră deja cinci ani de când omul ajunsese pe Lună; dar când s-a născut Picasso, cupeurile erau trase de cai, nu existau automobilele, nici telefonul, nici avioanele, nici radioul, nici fonograful, nici cinematograful, nici tractorul cu trei roţi marca Ivel, nici ziua de duminică liberă pentru muncitori.
Când s-a născut Picasso, în Spania domnea Alfonso al XII-lea, sub regenţa Maríei Cristina; în Anglia, regina Victoria…
iar Jack Spintecătorul va mai întârzia încă şapte ani până să
înceapă să ucidă în mod sălbatic.
În timpul pregătirii acestui roman, am citit o reflecţie a lui Patrick O’Brian, unul dintre biografii pictorului, care dezvolta acest punct de vedere. O’Brian spunea că, atunci când Picasso a început să picteze, Van Gogh încă mai trăia; Cézanne, în Provenţa, picta muntele Sainte-Victoire; Gauguin plănuia să fugă în Tahiti; în Franţa, Victor Hugo tocmai
— 327 —
murise; Pasteur îşi publica studiul privitor la vaccinul antirabic; Rodin terminase de sculptat Burghezii din Calais şi urmau încă să mai apară marile opere ale lui Seurat, Degas, Renoir sau Monet. Când Picasso avea nouăzeci de ani – şi de atunci au trecut câteva zile –, pentru toţi oamenii care nu împliniseră în momentul acela patruzeci de ani – eu aveam cincisprezece pe vremea aceea –, Picasso fusese mereu prezent şi fusese mereu renumit. Era un monument istoric.
Poate că în momentul acela avea o mică influenţă asupra pictorilor tineri, dar vreme de mai bine de şaptezeci de ani fusese martor şi protagonist al naşterii artei moderne: postimpresionism, expresionism, simbolism şi modernism, cubism, dadaism, suprarealism, abstracţionism…
Tocmai această longevitate a fost cea care m-a stârnit şi care mi-a permis să leg două personaje istorice şi un al treilea de ficţiune: Picasso, Jack Spintecătorul şi cel mai renumit detectiv al tuturor timpurilor, într-o aventură care se ghidează după două dintre premisele lucrării Decalogul naratorului perfect a lui Horacio Quiroga: să nu începi să scrii fără să ştii de la primul cuvânt încotro mergi şi povesteşte ca şi cum naraţiunea ta nu ar prezenta interes decât pentru micul cerc al personajelor tale, dintre care ai fi putut fi tu însuţi unul.
Cum se asamblează această poveste? În ce fel sfârşesc toate elementele şi personajele atât de diferite să alcătuiască
un univers strict literar?
M-am născut în Barceloneta şi mi-am petrecut copilăria în multe zone locuite de Picasso.
