Aceşti oameni atinseseră la nivelul vieţii cotidiene un stadiumai dezvoltat chiar decât cel pe care-l cunoaştem astăzi în viaţamaterială ceea ce numim „civilizaţie”! Dar la ei, materialul înăbuşeaspiritualul. (lectura 38-1).
Şi Cayce insistă asupra faptului că astăzi ne confruntăm cu aceeaşi dilemă de odinioară, aviditatea de a consuma cu orice preţ
sau cu preţul progresului spiritual. Unui consultant atlant îi spune:
Trebuie mai întâi să ştiţi în ce şi în cine să credeţi. Pe cine vreţisă serviţi şi de ce. Şi ce cale vă alegeţi: spiritul Legii lui Unul sausatisfacţia, emfaza bietului vostru ego. Căci, în acelaşi mod în carele-aţi ales pe ambele într-o viaţă din Atlantida, în această viaţă
actuală vă veţi confrunta cu acelaşi gen de alegere. (Lectura 263-4).
Să arunci în aer un întreg continent!... Să trebuiască s-o faci!
Să provoci erupţii vulcanice (lectura 421 9-4), cutremure (lecturile 1849-2, 3479-2, 1626-1 etc.), este oare cu putinţă?
Căci Fiii lui Belial dispuneau de surse de energie de o putereinfinită, pe care le-au transformat în mijloc de distrugere. (Lectura1792-2).
În această ţară pe care o numim acum atlantă [...], în haosulcare a urmat erupţiilor vulcanice provocate de reaua întrebuinţare aenergiilor distructive, care nu numai că au dizlocat continentul şi auschimbat clima, care din temperată a devenit toridă, dar au şimodificat echilibrul Pământului. (Lectura 884-1).
Ne amintim că în Critias, preotul egiptean îi spune lui Solon:
„Voi, ceilalţi, atenienii, vă amintiţi numai de un potop, dar au fost mai multe”. Şi preotul evocă deviaţiile care s-au produs în mersul aparent al corpurilor celeste şi deflagraţiile care au zguduit Pământul... lecturile cayciene au multe puncte comune cu descrierile din „Critias” şi „Timeu” de Platon.
Totuşi, spre deosebire de Platon, Cayce vorbeşte de cei care au scăpat şi care presimţiseră iminenţa catastrofei: Când Copiii Legii lui Unul au realizat că Poseidia lor atlantă
avea să se dezintegreze definitiv, au început să plece. Au emigratsub conducerea şefilor lor; în alte ţări. (Lectura 1007-3).
Emigrarea nu s-a făcut în panică, ci a fost organizată metodic pentru că Cayce vorbeşte de un atlant care, înainte de distrugerea finală, a coordonat programele de plecare. (Lectura 914-1).
Mulţi dintre ei au ajuns cu bine fie în America centrală fie în Ţara bască... fie în Egipt, unde îi vom regăsi în capitolul următor.
Cât despre Fiii lui Belial, care nu se îndoiau de nimic şi continuau:
să aibă drept religie doar pântecul lor, iar ca zei doar plăcerilelumii materiale. (Lectura 3654-1). ...au dispărut odată cu Atlantida.
Un mit cu viaţă grea
Ne poate mira faptul că un mit atât de vechi ca al Atlantidei a ajuns până la noi şi provoacă atâtea pasiuni!
Ne poate mira şi faptul că atâția erudiţi şi savanţi „distinşi”, cum se spune, consideră acest mit o realitate istorică, fără să
deţinem vreo dovadă indiscutabilă, adică acceptată de oamenii de ştiinţă în unanimitate.
Am putea face din toate acestea un teribil roman de science-fiction... şi chiar un roman filosofic, căci problemele atlante evocate de Cayce se aseamănă cu ale noastre: exploatarea Omului de către Om, manipularea forţelor Naturii, rasismul, aviditatea consumului...
Indiferent ce am crede despre aceste texte cayciene, încă o dată coerenţa lor internă este remarcabilă. Gândiţi-vă că aceste lecturi au fost date pe o perioadă de aproape douăzeci de ani... de către un om adormit! Dacă este greu să nu te contrazici de la un an la altul atunci când eşti treaz, cine dintre noi poate ţine un curs de arheologie preistorică sub hipnoză, fără să se contrazică
vreodată? Ori, cvasitotalitatea lecturilor despre Atlantida şi despre Egipt (a se vedea în continuare) prezintă o concordanţă internă în privinţa direcţiilor mari. Mai nesigure sunt datele, în unele cazuri.
De exemplu, insula atlantă care va trebui să reapară în faţa Floridei în ani; „68, 69”, se pare că a lipsit de la întâlnire! Doar dacă nu este vorba de anii 2068 sau 2069! Ceea ce este o nimica toată faţă de cetăţile milenare. În general, datările cayciene au de ce să surprindă. Totuşi data pe care el o dă pentru ultima catastrofă atlantă a fost deja menţionată de numeroşi atlantologi de la Platon încoace, care au căzut de acord asupra celui de al III-lea mileniu înaintea erei noastre.
Nu sunt competentă să discut realitatea sau irealitatea continentului atlant. Îmi trimit, aşadar, cititorii la cărţile publicate de Robert Laffont, în colecţia „Les Portes de L'Etrange”, mai ales excelenta serie a lui Albert Slosman (Le Grand Cataclysme, Les Survivants de l'Atlantide, etc.), ca şi colecţia „Les Enigmes de l'Univers” (cărţi excelente despre America precolumbiană, despre toate descoperirile arheologice recente, mai ales despre „zidul” din Bimini, care ar putea face parte din ruinele atlante de care a vorbit Cayce etc.) şi la excelenta carte a lui J.Y. Casgha, Les Archives secretes de l'Atlantide, Edition du Rocher, 1980. Cât despre Asociaţia Atlantis (30, rue de la Marseillaise, 94300
Vincennes), şi-a propus drept scop să încurajeze studiile serioase
din acest domeniu sub îndemnul dinamicului şi simpaticului său preşedinte Jacques d'Ares.
Misterele Egiptului
Una din surprizele pe care le rezervă textele cayciene este un ansamblu de lecturi despre Egiptul antic. Viziunea pe care o avea Cayce despre Atlantida era într-un fel mai uşor de acceptat, căci ea urma acelaşi sens ca Platon.
În privinţa Egiptului, este destul de diferit. Veţi fi poate surprinşi de textele lui Cayce. Totuşi, egiptologia nu este nici ea la adăpost de „revizuiri dramatice”: în lumea ştiinţifică, o teorie o destituie pe cealaltă... Astfel, n-ar trebui să respingem nimic aprioric. Bineînţeles, lecturile care vor urma au fost acordate de un om care, în stare trează, nu ştia în ce colţ al lumii curge Nilul!
Înainte de a vă oferi o culegere din aceste lecturi, aş vrea să
vă amintesc că egiptologia modernă începe cu expediţia lui Bonaparte în Egipt, în 1798-1799. Expediţie hazardată şi dificilă, în care mii de soldaţi francezi au pierit de sete, oboseală sau boală. Dar Bonaparte a adus cu el o sută de savanţi şi un foarte mare artist, Vivant Denon. Acesta, înarmat cu caietul de desen, urma armata schițând în grabă sfinxul, pilonii sau piramidele...
Întors în Franţa, a publicat faimoasa lucrare Description de l'Egipte, în 24 de volume. Era prima dată când publicul elevat din Europa avea un „reportaj” despre aceste fabuloase monumente egiptene. De scription de l'Egipte rămâne de un foarte mare interes arheologic căci este totuşi singura mărturie a monumentelor care, de atunci, au dispărut.
Bonaparte a adus din Egipt un mare număr de eşantioane şi documente... între care celebra „Pierre de Rosette”. Aceasta i-a permis mai târziu lui Champollion să descifreze, în fine, hieroglifele pe care savanţii europeni căutau zadarnic să le înţeleagă.
În timpul Consulatului şi Imperiului, Egiptul a dat moda: pe îmbrăcăminte, arhitectură, mobilier, hârtie pictată, au înflorit sfincşi şi papirusuri... fermecătoare, dar aproximative! Erau inspirate de desenele lui Denon - dar foarte puţini călători le văzuseră în realitate. Se mai pot încă vedea aceste motive egiptene de la sfârșitul secolului al XVIII-lea pe numeroase monumente franceze ale epocii.
În tot secolul al XIX-lea, apoi al douăzecilea, în Franţa s-au înmulţit egiptologii de vocaţie. Printre aceştia, unul dintre cei mai renumiţi este Mariette, „Mariette Patcha” cum i se spunea, căci el a devenit primul conservator-şef al monumentelor din Egipt, în serviciul guvernului otoman (între 1858 şi 1881). El a protejat patrimoniul naţional egiptean: datorită lui s-a pus capăt căutărilor sălbatice ale profanatorilor de morminte şi ale căutătorilor de comori. Mariette a degajat labele Marelui Sfinx, ascunse în nisip. Nenumărate au fost statuile, templele, mormintele pe care el le-a scos la lumină... Opera sa a fost continuată de Gaston Maspero, care a redescoperit Valea Regilor şi a ajutat mult la progresul egiptologiei.
Interesul viu al francezilor pentru Egipt culminează cu inaugurarea canalului Suez, în 1869, care a fost realizat de Francais Ferdinant de Lesseps. A fost inaugurat de Napoleon al III-lea şi împărăteasa Eugenia, cu mare fast.
Mă întreb adesea dacă o seamă de cetăţeni francezi din ultimele trei secole n-au fost reîncarnări de foşti egipteni. Dacă
