― Nici nu am de gând. Ignatius îl privi lung pe șeful de birou. În sfârșit, valva mea pare să-mi îngăduie o vizită în fabrică. Nu trebuie să scap acest prilej. Dacă aștept, s-ar putea închide pentru mai multe săptămâni.
― Atunci trebuie să mergi chiar astăzi în fabrică, admise cu entuziasm șeful de birou.
Domnul Gonzalez își îndreptă privirea plină de speranță spre Ignatius, dar nu obținu niciun răspuns. Ignatius își puse pardesiul, fularul și șapca într-una dintre despărțiturile pentru registre și începu să lucreze la cruce. Pe la ora unsprezece o dădea cu primul strat de vopsea pe care îl aplica meticulos cu o mică pensulă pentru acuarelă. Domnișoara Trixie era tot absentă.
La prânz, domnul Gonzalez privind pe deasupra teancului de hârtii la care lucra, spuse:
― Mă întreb unde poate fi domnișoara Trixie?
― I-ai tăiat probabil tot avântul, răspunse rece Ignatius. Aplica vopseaua cu pensula pe marginile aspre ale cartonului. Totuși, s-ar putea să apară la prânz. Am promis ieri că îi voi aduce un sandviș cu carne. Am descoperit că ea consideră un astfel de dejun drept o delicatesă savuroasă. Ți-aș oferi și dumitale un sandviș, dar mi-e teamă că nu am decât pentru mine și domnișoara Trixie.
― Nu are nicio importanță. Domnul Gonzalez surâse palid și îl privi pe Ignatius cum deschide o pungă de hârtie unsuroasă. Va trebui oricum să lucrez în timpul prânzului ca să termin aceste dări de seamă și bilanțuri.
― Faci foarte bine. Nu trebuie să îngăduim ca Levy Pants să rămână la urmă în lupta pentru supraviețuirea celui mai bun.
Ignatius mușcă din primul său sandviș, reducându-l la jumătate și mestecă un timp mulțumit.
― Sper din toată inima să vină domnișoara Trixie, spuse el, după ce terminase primul sandviș și scosese niște râgâieli care răsunau de parcă i se dezintegra tubul digestiv. Mi-e teamă că valva mea nu tolerează sandvișuri cu carne la dejun.
Pe când trăgea cu dinții din pâine carnea celui de al doilea sandviș, intră domnișoara Trixie, purtând cozorocul verde de celuloid în dreptul cefei.
― Iată că a sosit, îi spuse Ignatius șefului de birou, prin frunza mare de salată verde ofilită care îi atârna din gură.
― O, da, spuse slab domnul Gonzalez. Domnișoara Trixie.
― Mi-am închipuit eu că sandvișul cu carne îi va activa facultățile. Uite-l aici, mamă a comerțului.
Domnișoara Trixie se lovi de statuia Sfântului Anton.
― Am știut toată dimineața că am ceva de făcut, Gloria, spuse domnișoara Trixie, luând în gheare sandvișul și mergând spre biroul ei. Ignatius privea fascinat la mecanismul complex de gingii, limbă și buze pe care fiecare bucățică de sandviș îl punea în mișcare.
― Ți-a trebuit mult timp ca să te schimbi, îi spuse șeful de birou domnișoarei Trixie, observând cu amărăciune că noul ei ansamblu vestimentar era doar cu puțin mai prezentabil decât halatul și cămașa de noapte.
― Cine? întrebă domnișoara Trixie, lăsând să se vadă o limbă plină cu pâine și carne mestecată.
― Am spus că ți-a trebuit mult timp să te schimbi.
― Mie? Abia am plecat de aici.
― Vrei să fii bun și să n-o mai hărțuiești? întrebă supărat Ignatius.
― Întârzierea nu-și avea rost. Locuiește aici jos, pe undeva prin docuri, explică domnul Gonzalez și se reîntoarse la hârtiile sale.
― Ți-a plăcut? o întrebă Ignatius pe domnișoara Trixie, când ultima grimasă a buzelor ei se domolise.
Domnișoara Trixie dădu afirmativ din cap și atacă silitoare cel de al doilea sandviș. Dar când ajunse la jumătatea lui, se lăsă moale pe spătarul scaunului.
― Sunt sătulă, Gloria. A fost delicios.
― Domnule Gonzalez, nu dorești bucata de sandviș pe care nu o mai poate mânca domnișoara Trixie?
― Nu, mulțumesc.
― Ar fi bine să o accepți. Altminteri șobolanii ne vor asalta en masse.
― Da, Gomez, ia bucata asta, spuse domnișoara Trixie, lăsând să cadă jumătatea umedă de sandviș deasupra hârtiilor de pe biroul șefului ei.
― Uite ce-ai făcut, idioată bătrână! strigă domnul Gonzalez. A naibii să fie doamna Levy! Era darea de seamă pentru bancă.
― Cum îndrăznești să ataci spiritul nobilei doamne Levy? tună Ignatius. Am să te reclam, domnule.
― Mi-a trebuit mai mult de o oră ca să o fac. Și acum uite cum arată.
― Vreau șunca mea de Paști, se rățoi domnișoara Trixie. Și unde-i curcanul pentru Ziua Recunoștinței? Am lăsat o slujbă minunată de casieră la un cinematograf ca să vin să lucrez pentru firma asta. O să mă țineți aici până am să mor? Trebuie să spun că angajații nu-s bine tratați la voi. Mă pensionez chiar acum.
― De ce nu te duci să te speli pe mâini? o sfătui domnul Gonzalez.
― Asta-i o idee bună, Gomez, răspunse domnișoara Trixie și porni spre toaletă.
Ignatius se simțea păcălit. Sperase într-o scenă. În timp ce șeful de birou începu să facă o copie a dării de seamă pentru bancă, se reîntoarse la cruce. Dar mai întâi trebui să o ridice pe domnișoara Trixie, care se întorsese și îngenunchease să se roage exact pe locul în care stătuse Ignatius ca să picteze. Domnișoara Trixie rămase mai tot timpul în preajma lui, plecând doar ca să lipească vreun plic pentru domnul Gonzalez, să mai meargă de câteva ori la toaletă și să moțăie. Șeful de birou era singurul care făcea puțin zgomot în cameră, cu mașina de scris și cu cea de calculat. Ignatius le găsea pe amândouă cam enervante. La ora unu și jumătate crucea era aproape gata. Îi lipseau doar micile litere aurite cu care să scrie Dumnezeu și Afacerile. Ignatius le avea pregătite și începu să le lipească în partea de jos a crucii. După ce aplică și înscripția, făcu un pas înapoi și îi spuse domnișoarei Trixie:
― Este completă.
― O, Gloria, e minunată, îl lăudă sincer domnișoara Trixie. Ia privește la ea, Gomez.
― E foarte frumoasă, spuse domnul Gonzalez, privind crucea cu ochi obosiți.
― Și acum registrele, spuse Ignatius aferat. Și apoi mă duc în fabrică. Nu pot tolera nedreptățile sociale.
