― Pentru cât îl plătesc, n-ar sta aici niciun eschimos orb. A fost un chilipir, ca și cum l-am luat cu rabat. El crede că dacă-ncearcă să plece, pot face să-l aresteze pentru vagabondaj. E o afacere bună. Vezi, George, în meseria asta a mea trebe să ții ochii mereu deschiși, să nu-ți scape nicio ocazie. Ai înțeles?
― Și eu ce fac?
― Jones ăsta pleacă la masă de la douăș’pe la douăș’pe jumate. Așa că întoarce-te pe la unu fără un sfert.
― Și ce vrei să fac cu pachetele alea toată după-masa? Nu pot învârti nimic pân’ la trei. Nu vrau să mă plimb cu chestiile alea la mine.
― Pune-le la bagaje în autogară. Nu-mi pasă unde. Ai grijă doar să fie la loc sigur. Te văd mâine dimineață.
Lana se reîntoarse în bar.
― Trag nădejdea că l-ai dat afară pe puștiu’ ăla. Ar fi bine să-l reclame cineva.
― Îhî!
― Hai, zău, Lana! Dă-ne o șansă, mie și papagalului. Ai să vezi ce grozavi suntem.
― Pe vremuri, bătrânilor de tipul celor din clubu’ Kiwan le plăcea să vină și să privească cum se bâțâie pe scenă o fată drăguță. Acum e nevoie și de un animal. Știi ce-i rău cu oamenii din zilele de azi? Nu-s întregi la minte. E greu pentru un om să câștige un ban cinstit. Lana își aprinse o țigară și își uni fumul cu cel al lui Jones. Ei bine, să facem o probă cu pasărea. Cred că e mai sigur dacă ești pe scena mea cu un papagal decât pe scaunele mele cu un sticlete. Vino cu blestemata aia de pasăre.
***
Domnul Gonzalez stătea lângă micul său radiator, ascultând sunetele râului, sufletul său împăcat plutind în Nirvana, pe undeva mult deasupra fabricii Levy Pants. Simțurile sale savurau în mod inconștient tărăboiul pe care îl făceau șobolanii, mirosul de hârtie veche și lemn și sentimentul de tihnă pe care i-l dădea perechea lui largă de pantaloni Levy. Expiră o șuviță de fum filtrat și aruncă cenușa țigării, ca un bun țintaș, exact în centrul scrumierei. Imposibilul devenise realitate: viața la Levy Pants începuse să fie chiar și mai bună. Motivul era domnul Reilly. Ce zână bună îl adusese pe domnul Ignatius J. Reilly pe treptele roase și putrezite de la Levy Pants!?
Era ca patru angajați într-unul singur. În mâinile competente ale domnului Reilly, munca de birou părea să dispară. Era de asemenea foarte gentil cu domnișoara Trixie; aproape că nu mai existau fricțiuni la birou. Domnul Gonzalez fusese mișcat de cele ce văzuse în după-amiaza zilei trecute. Domnul Reilly, în genunchi, îi schimba șosetele domnișoarei Trixie. Domnul Reilly era tot numai inimă. Mai era, firește, în parte și valvă. Dar referirile permanente la valvă puteau fi trecute cu vederea. Erau singurul lui defect.
Privind fericit împrejur, domnul Gonzalez observă îmbunătățirile datorate strădaniilor manuale ale domnului Reilly. Deasupra biroului domnișoarei Trixie era prins un pătrat mare de carton pe care scria DOMNIȘOARA TRIXIE și într-un colț era desenat cu cretă colorată un buchet de modă veche. Deasupra propriului său birou era un alt carton prins în pioneze pe care scria SR. GONZALEZ, decorat și acesta cu panașul Regelui Alfonso. O cruce formată din multe secțiuni era bătută în cuie pe un pilon din birou. Secțiunile pe care scria SUC DE ROȘII LIBBY și JELEU KRAFT așteptau să fie acoperite, așa cum spusese domnul Reilly, cu vopsea maro și câteva dungi albe, ca să sugereze lemnul. Deasupra dulapurilor cu registre, în câteva pahare de carton în care fusese înghețată, încolțiseră deja lujere de fasole. Draperiile violete din pânză groasă de bumbac, care atârnau la fereastra de lângă biroul domnului Reilly, creau o atmosferă meditativă în partea aceea a încăperii. Acolo soarele arunca o lucire bordo pe statuia de ghips a Sfântului Anton, înaltă de un metru și așezată alături de coșul de hârtii.
Nu avusese parte niciodată de cineva atât de muncitor ca domnul Reilly. Era atât de devotat, atât de interesat de mersul companiei! Intenționa chiar să viziteze fabrica, când valva lui avea să-i permită, pentru ca să vadă cum să îmbunătățească și acolo condițiile. Ceilalți angajați fuseseră întotdeauna atât de neglijenți, de nepăsători.
Ușa se deschise încet și domnișoara Trixie își făcu apariția ei zilnică, purtând o pungă mare de plastic care i-o lua înainte.
― Domnișoară Trixie! exclamă domnul Gonzalez cu ceea ce pentru el era un ton foarte aspru.
― Cine? strigă speriată domnișoara Trixie.
Privi în jos la cămașa de noapte peticită și halatul de flanelă.
― O, Doamne, gâfâi ea. M-am gândit eu că e puțin cam frig afară.
― Întoarce-te imediat acasă.
― E frig afară, Gomez.
― Nu poți rămâne la Levy Pants așa cum ești. Îmi pare rău.
― Sunt pensionată? întrebă domnișoara Trixie, plină de speranță.
― Nu! se răsti domnul Gonzalez. Vreau numai să te duci acasă și să te schimbi. Locuiești doar la capătul străzii. Hai, grăbește-te!
Domnișoara Trixie plecă târșâind picioarele și trânti ușa. Se întoarse apoi din nou ca să-și ia sacoșa pe care o lăsase pe podea și ieși trântind încă o dată ușa.
La sosirea lui Ignatius, cu o oră mai târziu, domnișoara Trixie nu se întorsese încă. Domnul Gonzalez îl auzi pășind greoi și încet pe scări. Ușa fu larg deschisă și minunatul Ignatius J. Reilly apăru, legat în jurul gâtului cu un fular cadrilat mare cât o broboadă, care avea un capăt băgat sub pardesiu.
― Bună dimineața, domnule, spuse el maiestuos.
― Bună dimineața, răspunse încântat domnul Gonzalez. Te-a adus bine mașina până aici?
― Potrivit. Am bănuiala că taximetristul avea veleități de pilot de curse. A trebuit să-i cer tot timpul să fie mai prudent. De fapt ne-am despărțit cu un sentiment ostil de ambele părți. Dar unde este astăzi micuța membră a colectivității noastre?
― A trebuit să o trimit acasă. A venit azi-dimineață la serviciu în cămașă de noapte.
Ignatius se încruntă și spuse:
― Nu înțeleg de ce a fost trimisă înapoi. La urma urmei, suntem destul de neprotocolari aici. O mare familie. Nu pot decât să sper că nu i-ai distrus moralul. Umplu un pahar cu apă ca să ude fasolea încolțită din pahare. Să nu fii surprins dacă mă vei vedea și pe mine apărând într-o dimineață în cămașă de noapte. Găsesc că este foarte confortabilă.
― Nu intenționez firește să vă impun ce haine să purtați, spuse îngrijorat domnul Gonzalez.
― Sper că nu. Atât domnișoara Trixie cât și eu avem o limită până la care putem suporta.
Sub pretextul că are de căutat ceva într-un sertar, domnul Gonzalez evită privirea teribilă pe care Ignatius o îndreptase spre el.
― Voi termina crucea, spuse în cele din urmă Ignatius, scoțând două cutii cu vopsea din buzunarele ca niște pungi ale pardesiului său.
― Minunată idee.
― Crucea are prioritate absolută pentru moment. Registrele, clasificarea alfabetică, totul trebuie să aștepte până voi termina acest proiect. Apoi, când crucea va fi gata, va trebui să merg să vizitez fabrica. Bănuiesc că oamenii aceia își doresc intens pe cineva care să-i asculte cu compasiune, să-i călăuzească cu dăruire. Poate voi fi în stare să-i ajut.
― Bineînțeles. Nu mă întreba pe mine ce ai de făcut.
