Dar acum avea la îndemână un proiect nou, extrem de comercial. Ignatius își eliberă masa de scris măturând cu o singură mișcare a mâinii articolele pentru reviste și foile de însemnări Big Chief, care căzură jos pe dușumea. Puse o nouă mapă pentru foi volante în față și scrise încet pe suprafața aspră, cu creion roșu și litere de tipar: JURNALUL UNUI TÂNĂR MUNCITOR sau GATA CU TRÂNDĂVEALA. Când termină de scris, rupse banda de pe un pachet de coli liniate Blue Horse și le introduse în mapă. Făcu cu creionul găuri în foile de corespondență de la Levy Pants pe care deja scrisese câte ceva și le inseră la începutul mapei. Luând apoi pixul de la Levy Pants începu să scrie pe prima coală din mapă.
Dragă Cititorule,
„Cărțile sunt fiii nemuritori care își sfidează părintele.”
Platon
Constat, dragă cititorule, că m-am obișnuit cu ritmul febril al vieții de birou, o adaptare pe care mă îndoiam că o voi putea face. Este desigur adevărat că în scurta mea carieră la Levy Pants am reușit să introduc câteva metode care te ajută să-ți ușurezi munca. Cei dintre voi care, ca și mine, lucrați într-un birou și citiți acest jurnal incisiv în vreo pauză de cafea, sau așa ceva, vă puteți nota vreo câteva dintre inovațiile mele. Adresez aceste observații atât funcționarilor cât și patronilor.
Mi-am luat obiceiul să ajung la birou cu o oră mai târziu decât ar trebui. Prin urmare sunt mult mai odihnit și proaspăt când ajung și evit prima oră a zilei de muncă, întotdeauna mohorâtă, în care simțurile și trupul meu încă inert fac ca orice sarcină să fie o pedeapsă. Am constatat că ajungând mai târziu, munca pe care o îndeplinesc este de o calitate mult superioară.
Inovația mea în legătură cu sistemul de înregistrare trebuie să rămână secretă pentru moment, deoarece este ceva revoluționar și vreau să văd cum îmi reușește. În teorie, inovația este admirabilă. Dar trebuie totuși, să spun că hârtia friabilă și îngălbenită din dosare constituie un pericol de incendiu. Un aspect mai special, care poate nu se aplică în toate cazurile, este că registrele mele par să fie lăcaș pentru tot felul de rozătoare. Ciuma bubonică era un destin normal în Evul mediu: dar, după părerea mea, să contractezi această plagă în secolul nostru îngrozitor ar fi ceva ridicol.
Astăzi biroul nostru a fost în cele din urmă onorat de prezența domnului și stăpânului nostru, domnul G. Levy. Sincer să fiu, l-am găsit destul de apatic și indiferent. I-am atras atenția asupra înscripției mele (Da, cititorule, a fost în sfârșit pictată și pusă pe perete. Un crin imperial îi dă acum o semnificație sporită), dar nici aceasta nu i-a stârnit decât prea puțin interes. Vizita lui a fost de scurtă durată și fără legătură cu firma, dar cine suntem noi, să punem întrebări acestor giganți din lumea afacerilor, ale căror capricii dirijează cursul națiunii noastre? Cu timpul va afla despre devotamentul meu pentru firma lui, despre dăruirea mea.
Exemplul meu s-ar putea să-l facă și pe el să creadă din nou în Levy Pants.
Domnișoara Trixie tot nu ține seama decât de persoana ei, dovedindu-se astfel mai înțeleaptă decât am considerat-o. Presupun că femeia aceasta știe foarte multe și că apatia ei este o fațadă a resentimentului ei evident față de Levy Pants. Devine mai coerentă când vorbește despre pensionare. Am observat că are nevoie de o nouă pereche de șosete albe, cele pe care le poartă au devenit aproape cenușii. Poate am să-i dăruiesc, în viitorul apropiat, o pereche nouă de șosete absorbante, de sport; gestul acesta s-ar putea să o miște și să o determine să vorbească. Se pare că s-a atașat de șapca mea, căci a început să o poarte uneori în locul cozorocului ei de celuloid.
Așa cum v-am spus în fasciculele anterioare, rivalizam cu poetul Milton petrecându-mi tinerețea în izolare, meditând și studiind pentru a-mi perfecționa darul scrisului, cum făcea și el. Dar necumpătarea cataclismică a mamei mele m-a aruncat în lume, în modul cel mai violent cu putință. Organismul meu este încă într-o stare de instabilitate. Prin urmare, sunt în plin proces de adaptare la tensiunea din câmpul muncii. De îndată ce organismul meu se va deprinde cu biroul, voi face primul pas uriaș vizitând fabrica, inima tumultuoasă a firmei Levy Pants. Prin ușa fabricii am auzit destul de multe pârâituri și vuiete, dar starea mea cam iritabilă de acum exclude pentru moment o descindere în acest special infern. Din când în când, câte un muncitor din fabrică se abate pe la birou ca să pledeze, într-un limbaj de analfabet, o cauză oarecare (de obicei se plânge de beția șefului de echipă, alcoolic înrăit). Când voi fi din nou eu însumi, mă voi duce să-i vizitez pe acești muncitori din fabrică. Am convingeri adânci și nestrămutate despre importanța activității sociale. Sunt sigur că aș putea face ceva ca să-i ajut pe muncitorii din fabrică. Detest pe cei care acționează cu lașitate în fața nedreptăților sociale. Cred într-o implicare curajoasă și zguduitoare în problemele zilelor noastre.
Note sociale: Am căutat în diverse ocazii refugiu la Prytania, împins de dorința de a vedea niște orori tehnicolor, monstruozități filmate care constituiau o adevărată jignire la adresa oricărui criteriu al bunului simț și al decenței. Bobine întregi umplute cu perversiuni și blasfemii îmi uluiau ochii cărora nu le venea să creadă, îmi șocau mintea virginală și îmi blocau valva.
Mama mea s-a asociat în ultimul timp cu niște indezirabili care încearcă să o transforme într-un fel de atlet, specimene depravate ale omenirii care își caută în popice calea spre uitare. Uneori îmi vine greu să-mi continuu cariera înfloritoare din lumea afacerilor, supus fiind suferinței în urma acestor neplăceri domestice.
Note în legătură cu sănătatea: Valva mea s-a închis cu violență azi după-amiază, când domnul Gonzalez mi-a cerut să adun o coloană de cifre pentru el. Când a văzut în ce stare m-a adus cererea lui, a avut destulă considerație să adune cifrele singur. Am încercat să nu fac o scenă, dar valva nu a ținut seama de dorința mea. Șeful acesta de birou poate să devină uneori agasant.
Pe mai târziu,
Darryl, tânărul vostru muncitor
Ignatius citi cu plăcere ceea ce scrisese. Jurnalul avea tot felul de posibilități. Putea fi un document contemporan viguros și real despre problemele unui tânăr. În cele din urmă închise mapa și se gândi să-i trântească Myrnei un răspuns la scrisoare, un răspuns prin care, biciuitor și fără milă, să-i atace atât persoana cât și concepția despre lume. Dar era mai bine să aștepte până când va vizita fabrica și va vedea ce posibilități de acțiune socială existau acolo. Un asemenea curaj trebuia chibzuit bine; ar fi putut avea ocazia să facă ceva pentru muncitorii din fabrică, un lucru care s-o facă pe Myrna să pară o reacționară pe tărâmul acțiunilor sociale. Trebuia negreșit să-și dovedească superioritatea față de fufa aceea impertinentă.
Luându-și lăuta, hotărî să se relaxeze deocamdată printr-un cântec. Se pregăti, trecându-și limba masivă peste mustață și apoi, zdrăngănind, începu să cânte „Nu zăbovi, mergi în calea ursitei/ Pășește grăbit, cu voia bună alături”.
― Isprăvește! țipă domnișoara Annie de după jaluzelele trase.
― Cum îndrăznești? îi răspunse Ignatius, îndepărtând cu violență propriile lui jaluzele și privind afară spre aleea întunecoasă și rece. Cum îndrăznești să te ascunzi după jaluzelele acelea? Ridică-le imediat!
Alergă înfuriat la bucătărie, umplu o oală cu apă și se întoarse iute în cameră. Tocmai când era gata să arunce apa în jaluzelele, tot coborâte, ale domnișoarei Annie, auzi portiera unei mașini trântindu-se, afară în stradă. Câțiva oameni veneau spre casă pe alee. Ignatius trase jaluzelele și stinse lumina, ascultând cum vorbește mama lui cu cineva. Agentul de stradă Mancuso tocmai spunea ceva când trecură pe sub fereastra lui și o voce răgușită de femeie adăugă:
― După mine, suntem în siguranță, Irene. Luminile nu-s aprinse. Trebe să se fi dus la cinema.
Ignatius își îmbrăcă pardesiul și alergă prin hol la intrarea din față, pe când ei deschideau ușa de la bucătărie. Coborî treptele și văzu automobilul alb al agentului Mancuso parcat în fața casei. Aplecându-se cu mare efort, Ignatius își înfipse un deget în valva uneia dintre anvelope și-l ținu până când fâsâitul încetă și fundul anvelopei se lăți ca o clătită peste șanțul de scurgere din cărămidă. Apoi, mergând pe aleea care abia era suficient de largă pentru gabaritul său, se duse în spatele casei.
Bucătăria era viu luminată și prin fereastra închisă se putea auzi aparatul de radio ieftin al mamei sale. Ignatius urcă fără zgomot scările din spatele casei și privi prin ferestrele unsuroase ale ușii din dos. Mama lui și agentul de stradă Mancuso stăteau la masă, lângă o sticlă în care rămăsese mai puțin de un sfert de Early Times. Mancuso părea mai abătut ca niciodată, dar doamna Reilly bătea tactul cu un picior în linoleum și râdea timid, privind la ceea ce se petrecea în centrul camerei. O femeie scundă și grasă, cu părul creț cărunt, dansa singură pe linoleum, legănându-și sânii grei care atârnau sub o bluză albă. Pantofii ei de sport băteau dușumeaua cu convingere, purtând sânii care se bălăbăneau și șoldurile care se roteau când înainte, când îndărăt, în spațiul dintre masă și sobă.
― Deci aceasta era mătușa agentului de stradă Mancuso. Numai el putea să aibă o asemenea mătușă, mormăi disprețuitor Ignatius.
― Hoo! strigă veselă doamna Reilly. Santa!
― Priviți figura asta, copii! strigă femeia cu păr cărunt ca un arbitru de lupte libere și începu să se scuture, lăsându-se din ce în ce mai jos, până când fu gata să atingă podeaua.
― O, Doamne! exclamă Ignatius adresându-se vântului.
― Ai să-ți rupi târtița, fato, râse doamna Reilly. Ai să-mi găurești bunătate de dușumea.
― Poate ar fi mai bine să te liniștești, mătușă Santa, spuse agentul Mancuso mohorât.
― Drace! Doar n-am să mă opresc acu’, când am ajuns aici, răspunse femeia, ridicându-se ritmic. Cine zice c-o bunică nu mai poate dansa? Ținând brațele ridicate în sus, femeia tropăia pe fâșia de linoleum.
― Doamne! exclamă doamna Reilly, răzând în hohote și aplecând sticla de whisky spre paharul ei. Ce-ar fi dacă Ignatius s-ar întoarce acasă și ar vedea asta!
― Mai dă-l în mă-sa pe Ignatius!
― Santa! exclamă doamna Reilly, șocată, dar Ignatius observă că era și puțin amuzată.
― Terminați odată, strigă domnișoara Annie de dincolo de jaluzele.
― Cine-i asta? o întrebă Santa pe doamna Reilly.
― Terminați până nu sun să vină poliția, strigă vocea înăbușită a domnișoarei Annie.
― Te rog, oprește-te, o imploră nervos agentul Mancuso.
