Kansas City, Missouri
S.U.A.
Domnule I. Abelman, mongoloidule,
Am primit prin poștă comentariile dumitale absurde despre pantalonii noștri, comentarii care dovedesc, așa cum s-a întâmplat, o lipsă totală de contact cu realitatea. Dacă ai fi mai la curent, ai ști, sau ți-ai da seama că pantalonii pe care i-ai reclamat ți-au fost trimiși în totala noastră cunoștință asupra faptului că nu erau corespunzători în ceea ce privește lungimea.
„De ce? De ce?” în bâlbâielile dumitale incomprehensibile și cu vederile dumitale învechite și dăunătoare despre lume, nu ești în stare să asimilezi concepțiile noi și stimulatoare ale comerțului.
Pantalonii ți-au fost trimiși (1) ca un mijloc de testare a spiritului dumitale de inițiativă (Cineva cu spirit comercial alert și vigilent ar trebui să fie capabil să facă din niște pantaloni trei sferturi cuvântul cheie în ceea ce privește moda bărbătească. Se vede clar că programul vostru de publicitate și comercializare nu-i satisfăcător.) și (2) ca un mijloc de testare a capacității dumitale de a atinge standardele indispensabile unui distribuitor al produsului nostru de calitate. (Piețele noastre de desfacere loiale și demne de încredere pot vinde orice pantalon care poartă marca noastră, oricât de nereușite ar fi modelul și executarea lui. Faci parte, după cum se pare, dintre oamenii fără credință.)
Nu dorim să mai fim deranjați în viitor cu astfel de plângeri plicticoase. Vă rog, limitați-vă corespondența numai la comenzi. Suntem o organizație activă și dinamică, a cărei misiune nu poate fi decât stânjenită de afronturi și hărțuieli inutile. Dacă ne vei jigni din nou, domnule, s-ar putea să simți arsura loviturii noastre de bici pe umerii dumitale deplorabili.
Cu toată furia,
Gus Levy, președinte
Meditând satisfăcut la faptul că lumea nu înțelege decât de putere și forță, Ignatius copie semnătura lui Levy pe scrisoare, cu tocul șefului de birou, rupse hârtia răspunsului scris de Gonzalez către Abelman și îl strecură pe al său printre cele din corespondența care urma să fie expediată. Ocoli apoi în vârful picioarelor micul trup inert al domnișoarei Trixie și, întors la biroul propriu, luă teancul de material încă neînregistrat și-l aruncă în coșul de hârtii.
***
― Hei, don’șoară Lee. Mutra aia grasă de poartă șapcă verde, mai vine p-aci uneori?
― Nu, mulțumesc lui Dumnezeu. Asemenea indivizi îți prăpădesc învestițiile.
― Da’ pretenu’ ăla orfan mai vine? Aău! Mi-ar place să aflu ce mai e cu orfanii ăia. Po’ jura că-s cei dintâi orfani care i-a-nteresat fr’odată pe pulițiști.
― Ți-am spus că trimit lucruri unor copii orfani. Nu strică să-ți faci puțină pomană cu ei. Te ajută să te simți bine.
― Curat pomană! Ca la Bucuria Nopții, cu orfani care plătesc gras ce le trimiți.
― Nu mai purta tu atâta grijă orfanilor și vezi-ți mai bine de dușumeaua mea. Am și așa destule probleme. Darlene vrea să danseze. Tu vrei să-ți măresc salariul. Ba am și alte probleme mai rele pe deasupra. Lana se gândea la oamenii îmbrăcați în civil care începuseră dintr-o dată să-și facă apariția în local, seara târziu. Afacerile merg prost.
― Aha. Și eu po’ spune asta. Mor de foame-n bordelu’ ăsta.
― Spune, Jones, ai trecut în ultima vreme pe la secție? întrebă prudent Lana, întrebându-se dacă nu era posibil ca el să fi adus curcanii la local. Jones ăsta se dovedea a-i da bătăi de cap, cu tot salariul lui mic.
― Nu, n-am mai fo’ să-i vad pe pretenii de la puliție. Aștept să am o probă serioasă. Jones suflă o formație de nimbuși. Să mă lămuresc care-i treaba cu orfanii.
Lana își mușcă buzele de coral și încercă să-și imagineze cine o turnase la poliție.
***
Doamnei Reilly nu-i venea să creadă că i se întâmpla ei așa ceva. Nu se mai auzea televizorul. Nu mai auzea reproșuri. Baia nu era ocupată. Până și gândacii de bucătărie păreau să se mai fi potolit. Stătea la masa din bucătărie, bând un păhărel cu Muscat și suflă spre un pui de gândac care începuse să traverseze masa. Corpul mic zbură de pe masă și dispăru, iar doamna Reilly îi spuse: „Pe curând, dragă”. Își mai turnă un pic de vin, dându-și seama pentru prima dată că și casa mirosea altfel. Mirosul era de fapt același ca întotdeauna, dar emanația curioasă, personală, a fiului ei, care amintea de mirosul săculețelor vechi de ceai, părea că nu se mai simte. Își ridică ochelarii, întrebându-se dacă la Levy Pants nu începuse să se simtă puțin miros de ceai chinezesc stătut.
Așa, deodată, doamna Reilly își aduse aminte de noaptea aceea oribilă în care ea și domnul Reilly merseseră la cinematograful Prytania să-i vadă pe Clark Gable și Jean Harlow în Red Dust[6]. În arșița și confuzia care au urmat întoarcerii lor acasă, sfiosul domn Reilly a încercat una dintre apropierile sale indirecte și astfel a fost conceput Ignatius. Nu a mai dus-o după aceea la alt film, câte zile a mai avut de trăit.
Doamna Reilly oftă și privi spre podea ca să vadă dacă puiul de gândac mai era pe acolo și nu pățise nimic. Prea era bine dispusă ca să facă rău cuiva. Pe când cerceta cu privirea linoleumul, se auzi sunând telefonul de pe holul îngust. Doamna Reilly puse dopul la sticlă și o ascunse în cuptorul rece.
― Alo! spuse ea la telefon.
― Hei, Irene? întrebă o voce răgușită de femeie. Ce faci, fetițo? Aici e Santa Battaglia.
― Tu ce faci, drăguțo?
― Sunt ruptă de oboseală. Tocma’ am sfârșit de desfăcut patru duzini de scoici, afară, în curtea din spate, o informă Santa cu vocea ei tremurată de bariton. I-al naibii de greu, zău, trebe să dai cu cuțitu-n ele cât poți.
― Nici n-aș încerca să fac așa ceva, spuse sincer doamna Reilly.
― Mie-mi place. Cân’ eram mică, mă punea maică-mea să i le desfac. Avea o tarabă mică cu fructe de mare, chiar în fața pieții Lautenschlaeger. Săraca maică-mea! Le lua direct de la pescari. Nu știa aproape deloc englezește. Și mă punea pe mine, o puștoaică, să-i deschid scoicile. Nu mergeam la școală. Nici gând, fetițo. Stăteam to’ timpu’ acolo și loveam în scoici pe o banchetă. Din cân’ în cân’, mama începea să mă croiască și pe mine pentru câte ceva. Tot timpu’ era zarvă în juru’ tarabei noastre.
― Mamii tale-i sărea iute muștaru’?
― Biata fată! Stătea acolo-n ploaie și frig și fără să-nțeleagă nici pe jumate ce spun ceilalți. Era greu pe atunci, Irene. Viață aspră, fetițo.
― Ai mare dreptate, încuviință doamna Reilly. Și noi o duceam de multe ori greu acolo pe strada Delfinului. Taică-meu era foarte sărac. Își găsise de lucru la un atelier de căruțe, dar apoi au început automobilele și și-a prins mâna într-un radiator. Multe săptămâni am trăit numa’ cu fasole roșie și orez.
― Fasolele roșii îmi fac gaze.
― Și mie. Ascultă, Santa, de ce m-ai sunat, drăguțo?
― O, da, era gata să uit. Ți-aduci aminte când am fost să jucăm popice alaltăseară?
― Marți?
― Nu. Era miercuri, cred. În noaptea cân’ l-au arestat pe Angelo și n-a putut veni.
