PATRU
Levy Pants ocupa două corpuri de case contopite într-o unitate macabră. Partea din față a fabricii era o clădire comercială din cărămidă, construită în secolul nouăsprezece, cu acoperiș mansardat care ieșea în afară prin mai multe ferestre verticale, ale căror geamuri erau aproape toate crăpate. În această construcție, biroul se afla la etajul trei, la doi era locul de depozitare, iar la primul etaj se aflau rebuturile. Lipită de această clădire, pe care domnul Gonzalez o numea „centrul creierului”, era fabrica, un hangar de avioane de tipul celor care seamănă cu un hambar. Cele două coșuri care se ridicau de pe acoperișul de tablă al fabricii, erau înclinate într-un unghi care forma o imensă antenă de televiziune cu urechi lungi ca de iepure, antenă care nu primea niciun semnal electronic încurajator din lumea exterioară, dar care în schimb lăsa uneori să iasă un fum de o nuanță foarte suspectă. Alături de magaziile cenușii ale cheiului, aliniate în lungul râului și al canalului aflat de cealaltă parte a șinelor de cale ferată, stătea îngrămădit Levy Pants, o pledoarie tăcută și fumegândă pentru renovarea orașului. În centrul creierului se desfășurau mai multe activități. Ignatius își bătuse în cuie pe perete, nu departe de registrele sale, un carton mare pe care scria cu litere îndrăznețe de culoare albastră:
DEPARTAMENTUL PENTRU CERCETĂRI ȘI REFERINȚE
I. J. REILLY, RESPONSABIL
Neglijase înregistrările de dimineață ca să-și facă anunțul, întinzându-se jos pe podea cu cartonul și vopseaua albastră pentru afișe și pictând cu meticulozitate timp de mai bine de o oră. Domnișoara Trixie călcase pe carton într-unul dintre tururile ei fără rost prin birou, dar stricăciunea se limitase doar la o mică urmă de pantof de tenis pe unul dintre colțuri. Totuși, pe Ignatius îl supăra mica amprentă și pictă deasupra ei o versiune dramatică și stilizată a unui crin.
― Ce frumos! spuse domnul Gonzalez, când Ignatius termină de bătut cuiele. Dă întregului birou un anumit ton.
― Ce vrea să spună? întrebă domnișoara Trixie, stând exact dedesubtul anunțului și examinându-l concentrată.
― E doar o indicație, spuse mândru Ignatius.
― Nu înțeleg nimic din toate astea, spuse domnișoara Trixie. Ce se petrece aici la noi? Se întoarse spre Ignatius. Gomez, cine-i persoana aceasta?
― Domnișoară Trixie. Doar îl cunoști pe domnul Reilly. Lucrează de o săptămână aici cu noi.
― Serios? Am crezut că este Gloria.
― Du-te la loc și vezi-ți de cifrele tale, îi spuse domnul Gonzalez. Trebuie să trimitem evidența aceea la bancă înainte de prânz.
― O, da. Trebuie să trimitem evidența, fu de acord domnișoara Trixie și porni târșâindu-și picioarele spre toaleta doamnelor.
― Domnule Reilly, n-aș vrea să te grăbesc, spuse prudent domnul Gonzalez, dar observ că ai un teanc întreg de hârtii pe birou care nu au fost încă înregistrate.
― A, hârtiile. Da. Dar când am deschis primul sertar astăzi dimineață, am fost întâmpinat de un șobolan mare care părea să fie în curs de a roade dosarul firmei de confecții Abelman. M-am gândit că este indicat să aștept până se satură. Nu mi-ar plăcea să mă molipsesc de ciumă bubonică și să dau vina pe Levy Pants.
― Foarte adevărat, spuse îngrijorat domnul Gonzalez, trupul lui scund cutremurându-se la perspectiva unui accident la locul de muncă.
― În plus, valva mea nu mi-a dat pace, împiedicându-mă să mă aplec ca să ajung la sertarele de jos.
― Am exact ceea ce trebuie pentru așa ceva, spuse domnul Gonzalez și se duse spre o mică boxă de lângă birou să aducă, își imagină Ignatius, vreun medicament. Dar se reîntoarse cu unul dintre cele mai mici taburete de metal pe care le văzuse Ignatius vreodată. Uite. Persoana care lucra mai înainte la registre obișnuia să se deplaseze pe taburetul acesta cu rotițe ca să umble la sertarele de jos. Încearcă-l.
― Nu cred că structura trupului meu se poate adapta cu ușurință acestui tip de dispozitiv. Ignatius aruncă o privire sfredelitoare spre scăunelul ruginit. Avusese întotdeauna un simț al echilibrului precar și încă din trecutul lui de copil obez avea tendința să cadă, să se poticnească și să se împiedice. Până la vârsta de cinci ani, când în sfârșit reușise să umble într-un fel aproape normal, fusese plin din cap până-n picioare de vânătăi și zgârieturi. Totuși, din respect pentru Levy Pants, voi încerca. Ignatius se lăsă încet pe vine până când fundul lui uriaș atinse scăunelul, genunchii ajungându-i aproape de umeri. Când reuși în sfârșit să stea pe el, arăta ca o vânătă în echilibru pe o pioneză.
― Nu va merge. Nu stau comod deloc.
― Încearcă, îl încurajă voios domnul Gonzalez.
Sprijinindu-se bine în picioare, Ignatius se mișcă îngrijorat de-a lungul fișierelor până când una dintre roțile minuscule se înțepeni într-o crăpătură. Taburetul se clătină ușor și apoi se răsturnă, aruncându-l pe Ignatius cu toată greutatea lui pe podea.
― O, Doamne! urlă el. Cred că mi-am rupt coloana vertebrală.
― Dă-mi mâna, strigă domnul Gonzalez, cu teroare în vocea lui de tenor. Te ajut să te ridici.
― Nu. Nu trebuie niciodată să miști o persoană cu coloana ruptă fără să ai o targă. Nu vreau să paralizez din cauza incompetenței tale.
― Te rog, încearcă să te ridici, domnule Reilly. Domnul Gonzalez privea la muntele de la picioarele sale. Îl părăsi curajul. Te ajut eu. Nu cred că e ceva grav.
― Lasă-mă în pace! strigă Ignatius. Imbecilule. Refuz să-mi petrec restul zilelor într-un scaun cu roți.
Domnul Gonzalez simți cum picioarele i se răcesc și îi înțepenesc. Bubuitura căderii lui Ignatius o adusese pe domnișoara Trixie de la toaletă. Veni din dosul fișierelor și călcă pe grămada de carne întinsă pe spate.
― O, Doamne! exclamă cu voce stinsă. E Gloria. Trage să moară, Gomez?
― Nu, răspunse aspru Gonzalez.
― O, sunt bucuroasă, spuse domnișoara Trixie, călcând pe una dintre mâinile întinse ale lui Ignatius.
― M-ai nenorocit! tună Ignatius și se ridică dintr-un salt în șezut. Mi-ai zdrobit oasele de la mână. N-am să mai fiu niciodată în stare să o folosesc.
― Domnișoara Trixie e foarte ușoară, îl consolă șeful de birou. Nu cred că ți-a putut face prea mult rău.
― A călcat vreodată pe tine, idiotule? Cum poți să știi?
Ignatius ședea la picioarele colegilor săi de birou și își examina mâna.
― Presupun că astăzi nu voi mai fi în stare să-mi folosesc mâna. Mai bine plec imediat acasă și o țin în apă rece.
― Dar înregistrările trebuie făcute. Și așa ai rămas în urmă cu lucrările.
― Vorbești despre înregistrări într-un moment ca acesta? Sunt gata să iau legătura cu avocații mei și să le cer să te dea în judecată pentru că m-ai făcut să mă așez pe taburetul acela obscen.
― Te ajutăm să te ridici, Gloria. Domnișoara Trixie luă ceea ce părea să fie poziția ei când urma să se opintească. Desfăcu mult picioarele încălțate în tenișii îndreptați cu vârfurile spre exterior și se lăsă pe vine, ca o dansatoare balineză.
― Ridică-te! se răsti Gonzalez la ea. Ai să cazi.
