― Isprăviți, le strigă Lana. Nu vreau aici tărăboi pe chestii de rasă. Am învestiții care trebe apărate.
― Zi mai bine lu’ puță ăsta alb care ț-e preten s-o ia din loc. Jones suflă un nor de fum spre cei doi. Cu slujba pe care-o am aici, nu vrau să-nghit ș-afronturi.
― Vino aici, George, spuse Lana. Deschise caseta de sub bar și-i dădu lui George un pachet învelit în hârtie cafenie. Asta-i cea pe care o vrei. Și acu’ pleacă. Dă-i bătaie! George îi făcu cu ochiul și ieși trântind ușa.
― Adică ăsta-i trimis de orfani? întrebă Jones. Tare aș vra să văd orfanii cu care are el de-a face. Pe cât că n-a auzit nime’ de ei?
― Ce vrei să spui? întrebă Lana furioasă. Îi cercetă atent fața, dar ochelarii lui Jones o împiedicau să citească ceva acolo. Puțină pomană nu strică. Și acu’ treci din nou la podele.
Lana, aplecată peste bancnotele pe care i le dăduse băiatul, începu să scoată niște sunete ce aduceau cu invocațiile unei preotese. De pe buzele ei ca de coral, ieșeau cifre și cuvinte șoptite care pluteau în sus, în timp ce, cu ochii aplecați, scrise câteva numere pe o bucățică de hârtie. Trupul ei frumos, care în decursul anilor se dovedise a fi și el o învestiție profitabilă, se apleca reverențios peste micul altar cu suprafața de plastic laminat. Fumul ca de tămâie de la țigara pusă în scrumiera din dreptul cotului se înălța șerpuind, ca și rugăciunile ei, sus deasupra monedei pe care o ridicase ca să-i cerceteze data emisiunii: singura monedă de argint de un dolar ce se găsea printre ofrande. Brățara zornăia, chemând credincioșii spre altar, dar singurul care mai era în templu fusese excomunicat din cauza obârșiei sale și continua să măture. O ofrandă căzu pe dușumea, chiar argintul, și Lana îngenunche s-o recupereze.
― Hei, mangosito! strigă Jones, violând sanctitatea ritului. Îți pică, bre, profitu-ncasat de la orfani!
― N-ai văzut unde s-a dus? întrebă ea. Ajută-mă să-l găsesc. Jones, Jones puse pămătuful de praf pe bar și cercetă terenul în căutarea monedei, încordindu-și privirea ca să vadă prin ochelari și fum.
― Ce mai rahat, mormăi pentru el, în timp ce bâjbâiau amândoi pe jos.
― L-am găsit, strigă Lana emoționată. Uite-l aici.
― Aău! Zău că mă bucur că l-ai găsit. Hei! Ai face bine să n-arunci dolari d-argint pe jos, dacă nu vrai să dea faliment Bucuria Nopții. Să n-ai necazuri cu plata salariilor.
― De ce nu încerci tu să-ți ții gura, băiete?
― Zi, pe cine faci tu „băiete”? Jones luă coada măturii și o împinse cu forță spre altar. Doar n-oi fi Scarla O’Horror.
***
Ignatius se instală în taxi și îi dădu șoferului adresa de pe strada Constantinopol. Scoase din buzunarul pardesiului o coală cu antetul firmei Levy Pants și, folosind drept pupitru tăblița cu clamă a șoferului, începu să scrie, în timp ce taxiul intra în traficul dens de pe bulevardul Sfântul Claude.
Mă simt într-adevăr destul de obosit acum, când prima mea zi de lucru se apropie de sfârșit. Nu vreau totuși să spun că aș fi descurajat sau deprimat sau înfrânt. Pentru prima dată în viață am stat față în față cu sistemul, hotărât să acționez în contextul său ca observator și critic deghizat, ca să mă exprim astfel. Dacă ar exista mai multe întreprinderi ca Levy Pants, cred că forțele de muncă ale Americii ar fi mai bine adaptate pentru sarcinile lor. Angajatul pe care te poți evident bizui nu este deloc hărțuit. Domnul Gonzalez, „șeful” meu, deși cam cretin, este totuși destul de amabil. Pare tot timpul îngrijorat, mult prea îngrijorat ca să mai critice felul cum ceilalți își fac datoria. De fapt, e gata să accepte aproape orice și, în consecință, este admirabil de democrat în felul său înapoiat. De exemplu, domnișoara Trixie, mama noastră din lumea comerțului, vrând să aprindă un radiator, a dat foc din neatenție unei comenzi importante. Domnul Gonzalez s-a arătat destul de tolerant față de această gaffe, dacă te gândești că în ultima vreme compania a primit din ce în ce mai puține comenzi, iar aceea era una din Kansas City, pentru produse în valoare de cinci sute de dolari (500$!). Trebuie însă să ne aducem aminte că domnul Gonzalez urmează ordinul doamnei Levy, acea misterioasă bogătașă, renumită pentru inteligența și cultura ei: domnișoara Trixie să fie tratată bine, făcută să se simtă activă și necesară. Dar a fost foarte curtenitor și cu mine, îngăduindu-mi să-mi aleg singur registrele.
Intenționez să o fac pe domnișoara Trixie să se destăinuie cât mai curând. Presupun că această Meduză a capitalismului are de oferit multe intuiții valoroase și nu o singură observație esențială.
Singura notă discordantă, și aici am să degenerez în argou pentru a fi în spiritul ființei pe care urmează să o descriu ― era Gloria, stenografa, o fâșneață tânără și nerușinată. Mintea ei era îmbâcsită cu concepții greșite și judecăți de valoare de o nemărginită tâmpenie. După ce a făcut niște comentarii obraznice și nesolicitate despre persoana și comportarea mea, l-am luat pe domnul Gonzalez la o parte și i-am spus că Gloria intenționează să părăsească serviciul, fără preaviz, chiar la sfârșitul zilei respective. Auzind acestea, domnul Gonzalez și-a ieșit din fire și a concediat-o pe Gloria imediat, ca să-și ofere prilejul de a da dovadă de autoritate, fapt care am putut să constat că i-a făcut plăcere. În realitate, ceea ce m-a împins să procedez astfel a fost zgomotul înfiorător pe care îl produceau tocurile ei ca niște țepe. Dacă mai ascultam încă o zi păcănitul acela mi se închidea definitiv valva. În plus mai erau rimelul și rujul și alte asemenea vulgarități pe care prefer să nu le cataloghez.
Am multe planuri în legătură cu sectorul meu de registre și mi-am ales, dintre numeroasele birouri goale ― unul lângă fereastră. Am stat acolo întreaga după-amiază, cu radiatorul meu cu gaz deschis la maximum, privind cum vapoarele venite din multe porturi exotice scoteau aburi pe apele reci și întunecate ale portului. Sforăitul domol al domnișoarei Trixie și scrisul furios la mașină al domnului Gonzalez ofereau un contrapunct agreabil gândurilor mele.
Domnul Levy nu a apărut astăzi. Mi s-a dat a înțelege ca vizitează rar întreprinderea, ba chiar, cum spune domnul Gonzalez, „încearcă să o vândă cât poate de repede”. Poate noi trei (căci mă voi sili să-l fac pe domnul Gonzalez să-i concedieze pe ceilalți angajați, dacă vor veni mâine; prea multă lume în biroul acela s-ar dovedi probabil un cadru iritant) care lucrăm în birou am putea revigora afacerile și reda credința domnului Levy Cel Tânăr. Am de pe acum câteva idei excelente și știu că îl voi face în cele din urmă pe domnul Levy să-și pună inima și sufletul în promovarea firmei.
Am reușit, întâmplător, să ajung la un târg foarte avantajos cu domnul Gonzalez: l-am convins că, odată ce l-am ajutat să reducă cheltuielile cu salariul Gloriei, ar putea să se revanșeze plătindu-mi taxiul spre, și de la birou. Ciorovăiala care a urmat a fost o pată pe o zi de altfel plăcută, dar în cele din urmă am triumfat, explicându-i omului pericolul pe care îl constituie valva și sănătatea mea în general. Vedem deci că și atunci când Fortuna ne împinge în jos, roata se oprește uneori pentru un moment și ne trezim într-un mic ciclu favorabil, în interiorul ciclului nefast în care ne aflăm. Universul se bazează, bineînțeles, pe principiul cercurilor din interiorul altor cercuri. Pentru moment mă aflu într-un cerc interior. Este, firește, posibil să fie alte cercuri mai mici și în interiorul acestui cerc.
Ignatius restitui șoferului tăblița cu clamă, dându-i și o mulțime de instrucțiuni despre viteză, direcție și manevre. Până să ajungă pe strada Constantinopol, în taxi se instalase o tăcere ostilă, întreruptă doar când șoferul ceru plata.
Pe când Ignatius se trudea furios să se extragă din taxi, o văzu venind pe stradă pe mama lui. Era îmbrăcată cu scurta ei roșie, iar pălărioara, tot roșie, îi cădea mereu peste un ochi făcând-o să semene cu o mică refugiată din filmul serial Golddiggers. Ignatius constată dezamăgit că își adăugase o pată de culoare prinzându-și o panseluță ofilită pe reverul jachetei. Pantofii ei maro, fără tocuri, cumpărați la solduri, scârțâiau provocator așa cum mergea, roșie și trandafirie, pe trotuarul de cărămidă spartă. Deși o vedea de ani de zile îmbrăcată astfel, apariția mamei sale în ținută de gală avea întotdeauna un mic efect asupra valvei sale.
― A, drăguță, spuse doamna Reilly cu respirația tăiată, când se întâlniră lângă bara din spate a Plymouthului, care bloca trecerea de pe partea aceea. S-a întâmplat ceva îngrozitor!
― O, Doamne, ce mai e acum?
Ignatius își imagină că s-a întâmplat ceva în familia mamei sale, un grup de oameni care tindeau să aibă parte numai de violență și durere. De pildă, un derbedeu îi furase unei mătuși bătrâne cincizeci de cenți, o verișoară fusese lovită de tramvaiul de pe strada Pulberăriei, un unchi mâncase o prăjitură cu frișcă veche, un naș atinsese o sârmă cu curent electric căzută jos în timpul unui uragan.
― E biata domnișoară Annie, vecina noastră. Azi-dimineață era gata să leșine pe alee. Nervii, copile. A spus c-ai trezit-o azi-dimineață cântând la banjo.
― E lăută, nu banjo, tună Ignatius. Să nu mă ia pe mine drept unul dintre personajele perverse ale lui Mark Twain!
― Tocmai am fost s-o văd. S-a dus să stea în casa fiului ei, de pe strada Sfânta Maria.
― A, băiatul acela nesuferit, Ignatius urcă treptele înaintea mamei sale. Dar bine că am mai scăpat pentru un timp de domnișoara Annie. Acum poate că am să pot cânta la lăută, fără să aud de dincolo de alee invectivele ei enervante.
― M-am oprit la Lenny și i-am cumpărat o pereche de mătănii cu apă sfințită, de Lourdes.
― Vai de capul meu! La Lenny! Niciodată în viața mea nu am văzut un alt magazin atât de plin cu vrăjitorii religioase. Presupun că magazinul acela de bijuterii va fi în curând scena unui miracol. S-ar putea ca Lenny însuși să se înalțe la cer.
― Lu’ domnișoara Annie i-au plăcut mult mătăniile. A început pe loc să spună un rozariu.
― Fără îndoială, e mai plăcut decât să facă conversație cu tine.
― Ia un scaun, copile, ș-am să-ți pregătesc ceva de mâncare.
― În confuzia produsă de leșinul domnișoarei Annie, se pare că ai uitat că m-ai expediat azi-dimineață la Levy Pants.
― O, Ignatius, ce s-a întâmplat? întrebă doamna Reilly, aprinzând un chibrit la un ochi al aragazului pe care îl deschisese cu câteva secunde mai înainte. Avu loc o mică explozie localizată deasupra sobei. Doamne, aproape c-am luat foc!
― Iată-mă angajat la Levy Pants.
― Ignatius, strigă mama lui, cuprinzându-i capul cu păr bine uns într-o îmbrățișare stângace care îi turti nasul. Din ochi îi izvorâră lacrimi. Sunt atât de mândră de tine, băiatu’ mamei.
― Mă simt extenuat. Atmosfera din biroul acela este supraîncordată.
