Ignatius căscă, arătându-și roșul flasc al limbii.
― Levy Pants sună la fel de rău, dacă nu și mai rău decât numele celorlalte organizații pe care le-am contactat. Îmi dau seama că am ajuns deja la capătul posibilităților de a găsi o slujbă.
― Trebe s-aștepți, copile. O să fie bine.
― O, Doamne!
***
Agentul de stradă Mancuso avea o idee bună, pe care i-o dăduse nimeni altul decât însuși Ignatius Reilly. Telefonase la ei ca să o întrebe pe doamna Reilly când putea merge să joace popice împreună cu el și cu mătușa lui. Dar la telefon răspunsese Ignatius, care țipă:
― Termină odată cu hărțuiala, mongoloidule ce ești. Dacă ai avea un dram de minte, te-ai ocupa de niște spelunci ca Bucuria Nopții, unde iubita mea mamă și cu mine am fost maltratați și jefuiți. În ce mă privește, am căzut, din păcate, pradă unei fete vicioase și depravate, angajate să îndemne clienții să bea. În plus, patroana este nazistă. Abia am scăpat cu viață. Du-te și cercetează banda aceea și lasă-ne pe noi în pace, stricător de case ce ești!
În momentul acela, doamna Reilly luase cu forța aparatul din mâna fiului ei.
Sergentul se va bucura dacă-i va spune despre localul acela. Avea poate chiar să-l felicite pe Mancuso pentru că vine cu o asemenea informație. Se prezentă în fața sergentului și, dregându-și vocea, îi spuse:
― Mi-a vândut cineva un pont despre un local unde au fete care trag de clienți să bea.
― Un pont? întrebă sergentul. Cine ți-a vândut pontu’?
Agentul Mancuso se gândi că, din mai multe motive, nu e bine să-l vâre pe Ignatius în chestia aceea. Se opri asupra doamnei Reilly.
― O doamnă pe care-o știu, răspunse el.
― Și cum se face că o doamnă știe despre un asemenea loc? întrebă sergentul. Cine a dus-o acolo?
Mancuso nu putea răspunde „fiul ei”. Îi era teamă să nu redeschidă anumite răni. De ce oare conversațiile cu sergentul nu decurgeau niciodată lin?
― S-a dus acolo singură, răspunse el în cele din urmă, încercând să evite transformarea conversației într-un dezastru.
― O doamnă s-a dus singură-ntr-un asemenea local? țipă sergentul. Ce doamnă mai e și aia? E tot o poamă bună și ea? Pleacă de aici, Mancuso, și adu-mi un individ suspect. N-ai venit până acum cu niciunu’. Nu-mi vinde mie poante d-alde astea. Du-te la dulap și schimbă-te. Azi te deghizezi în soldat. Șterge-o!
Agentul de stradă Mancuso se îndreptă trist spre dulap, întrebându-se de ce nu-l putea niciodată mulțumi pe sergent. După plecarea lui, sergentul se întoarse spre un detectiv și spuse:
― Trimite-ntr-una din serile astea vro doi oameni la Bucuria Nopții. Cineva de acolo se poate să fi fost destul de cretin ca să vorbească cu Mancuso. Da’ lui nu-i spune nimic. Nu vreau să i se recunoască neisprăvitului ăstuia niciun merit. Să rămână deghizat până-mi aduce un individ suspect.
― Știi că am mai primit azi o plângere împotriva lui Mancuso. Mi-a spus o femeie că un tip scund, cu sombrero, s-a înghesuit în ea în autobuz, noaptea trecută, spuse detectivul.
― Vorbești serios? zise sergentul gânditor. Ei bine, încă o asemenea plângere și o să-l arestăm pe Mancuso.
***
Domnul Gonzalez aprinse luminile din micul său birou și radiatorul cu gaz de lângă masa de lucru. În cei douăzeci de ani de când lucra pentru Levy Pants, fusese întotdeauna prima persoană care ajungea acolo dimineața.
― Era încă întuneric când am ajuns aici azi-dimineață, îi spunea domnul Gonzalez domnului Levy, în rarele ocazii când domnul Levy era silit să treacă pe la Levy Pants.
― Probabil că pleci prea devreme de acasă. Îi răspundea domnul Levy.
― Azi-dimineață, când a trecut lăptarul, eram afară, pe treptele care duc la birou. Am stat de vorbă cu el.
― Ia mai isprăvește, Gonzalez. Mi-ai luat biletul de avion pentru Chicago, ca să văd meciul dintre Bears și Packers?
― În birou se făcea cald bine până să vină toți ceilalți la lucru.
― Îmi arzi gazele, Gonzalez. De ce nu stai în frig? E bine pentru sănătate.
― Am lucrat două pagini în registrul contabil azi-dimineață până să sosească ceilalți. Ba uite, am prins și un șobolan lângă răcitorul de apă. Credea că nimeni nu venise încă aici și l-am lovit cu un prespapier.
― Ia de aici afurisitul ăsta de șobolan. Și așa mă deprimă locul acesta. Treci la telefon și fă-mi rezervarea la hotel pentru Derby.
Dar normele de apreciere la Levy Pants erau foarte modeste. Punctualitatea constituia un motiv suficient pentru promovare. Domnul Gonzalez devenise șef de birou și-i supraveghea pe cei câțiva funcționari plictisiți care îi erau subalterni. Nu reușea niciodată să-și amintească numele acestor slujbași și dactilografi. Uneori i se părea că vin și pleacă aproape zilnic, cu excepția domnișoarei Trixie, contabila adjunctă, octogenară, care copiase incorect cifre în registrele de contabilitate ale firmei timp de aproape jumătate de veac. Și purta cozorocul ei verde de celuloid de câte ori venea la birou, gest pe care domnul Gonzalez îl interpreta drept semn de loialitate față de Levy Pants. Îl purta uneori și duminica la biserică, confundându-l cu o pălărie. Ba și-l pusese și la înmormântarea fratelui ei, unde îi fusese smuls de pe cap de o cumnată ceva mai tânără și mai vioaie. Doamna Levy însă dăduse ordin ca domnișoara Trixie să rămână în serviciu, orice s-ar întâmpla.
Gândindu-se la fericirea pe care i-o adusese asocierea sa cu Levy Pants, domnul Gonzalez trecu o cârpă de praf pe deasupra mesei lui de scris, așa cum făcea în fiecare dimineață, cât timp biroul mai era încă rece și pustiu, iar șobolanii de pe chei se auzeau jucându-se cu frenezie. Pe râu, cargoboturile care alunecau prin negura ce începuse să se ridice răgeau unele la altele, iar glasul adânc al sirenelor de ceață răsuna printre fișierele ruginite din birou. Alături, micul radiator pocnea și trosnea din cauza căldurii care îl făcea să se dilate. Ascultând în mod inconștient toate aceste sunete cu care își începea ziua de douăzeci de ani încoace, își aprinse prima dintre cele zece țigări pe care le fuma în fiecare zi. După ce o fumă până la filtru, o stinse și goli scrumiera în coșul de gunoi. Îi făcea plăcere să-l impresioneze pe domnul Levy cu curățenia de pe masa lui de scris.
Alături de locul său era biroul cu capac-rulou al domnișoarei Trixie. Sertarele pe jumătate deschise erau ticsite cu ziare vechi. Sub el, printre grămăjoarele mici de scame, o bucată de carton vârâtă sub un picior îl făcea să stea drept. Pe birou se vedea o pungă cafenie de hârtie, umplută cu resturi vechi de stofă, iar scaunul era ocupat de un ghem de sfoară. Scrumiera era înconjurată cu mucuri de țigară. Era un mister pe care domnul Gonzalez nu reușise să-l dezlege, căci domnișoara Trixie nu fuma. O întrebase de mai multe ori, dar nu primise niciodată un răspuns deslușit. În jurul domnișoarei Trixie părea să existe un fel de câmp magnetic. Atrăgea toate gunoaiele care erau în birou, iar când dispărea vreun stilou, o pereche de ochelari, un portmoneu sau o brichetă, puteau fi de obicei găsite undeva în biroul ei. Domnișoara Trixie mai adunase și toate cărțile de telefon, care acum stăteau răvășite într-un sertar de-al ei.
Domnul Gonzalez se pregătea să cerceteze zona de activitate a domnișoarei Trixie ca să-și găsească tușiera dispărută, când ușa biroului se deschise și bătrâna domnișoară intră târșâindu-și pantofii cu talpă de cauciuc pe podeaua de lemn. Purta în mână o altă pungă de hârtie care părea să conțină același asortiment de stofă și sfoară, și în plus tușiera care, fiind deasupra, ieșea puțin în afara pungii. Începuse, în urmă cu vreo doi, trei ani, să poarte cu ea aceste pungi, îngrămădind uneori trei sau patru alături de biroul ei și nedestăinuind nimănui ce scop sau ce destinație aveau.
― Bună dimineața, domnișoară Trixie, strigă domnul Gonzalez cu vocea lui clocotitoare de tenor. Cum ne mai simțim azi-dimineață?
― Cine? O, bună, Gomez, spuse slab domnișoara Trixie, lunecând mai departe spre toaletă, de parcă ar fi fost împinsă de vânt. Poziția domnișoarei Trixie nu era niciodată perfect verticală; ea și podeaua se întâlneau întotdeauna într-un unghi mai mic de nouăzeci de grade.
Domnul Gonzalez profită de dispariția ei ca să-și recupereze tușiera din pungă și constată că era acoperită cu ceva care la pipăit și miros aducea a grăsime de porc. Pe când își curăța tușiera, se întreba câți dintre ceilalți angajați urmau să mai apară. Într-o zi, în urmă cu un an, nu se prezentaseră la lucru decât el și domnișoara Trixie, dar aceasta se întâmplase înainte ca firma să le acorde la toți un spor de cinci dolari pe lună. Dar și acum, cei care lucrau în birouri aici, la Levy Pants, dispăreau adesea fără măcar să-i telefoneze domnului Gonzalez. Aceasta constituia o permanentă îngrijorare și în fiecare zi, după sosirea domnișoarei Trixie, mai ales acum, când fabrica trebuia să înceapă expedierea liniei de primăvară-vară, își ridica privirea plină de speranță de câte ori se deschidea ușa. Adevărul era că Gonzalez avea o nevoie disperată de funcționari, care să-l ajute la treburile de birou.
Domnul Gonzalez zări un cozoroc verde dincolo de ușă. Traversase oare domnișoara Trixie fabrica, hotărând să intre din nou prin ușa din față? Se mai dusese cândva la toaletă dimineața și domnul Gonzalez o găsise abia spre sfârșitul după-amiezii, adormită pe o grămadă de mărfuri, în mansarda fabricii. Dar ușa se dădu în lături și intră în birou unul dintre oamenii cei mai mari pe care îi văzuse domnul Gonzalez în viața sa. Își scoase șapca verde, dând la iveală părul des și negru, lipit cu vaselină de țeastă, în stilul anilor douăzeci. După ce își scoase pardesiul, domnul Gonzalez văzu un colac de grăsime strâns într-o cămașă albă strâmtă, împărțită pe verticală de o cravată lată și înflorată. Se părea că și mustața fusese unsă cu vaselină, căci era foarte strălucitoare. Și apoi mai erau ochii aceia neobișnuiți, și albaștri și galbeni, dantelați cu vinișoare extrem de subțiri, roșii. Domnul Gonzalez se rugă aproape cu voce tare ca muntele acela de om să fie un solicitant pentru o slujbă. Era impresionat și copleșit.
Ignatius se trezi în cel mai nereprezentativ birou în care intrase vreodată. Becurile, care atârnau în mod neregulat de tavanul pătat, aruncau o lumină slabă pe scândurile deformate ale pardoselii. Dulapurile vechi, în care se țineau registrele, împărțeau camera în mai multe spații mici, în fiecare fiind câte o masă de scris vopsită într-un portocaliu foarte ciudat. Prin ferestrele prăfuite ale biroului se vedea un peisaj cenușiu: docurile de pe bulevardul Poloniei, docurile armatei și fluviul Mississippi, iar departe, în zare, docurile și acoperișurile din Algiers, aflat de cealaltă parte a râului. O femeie foarte bătrână intră clătinându-se în cameră și se lovi de un rând de fișiere. Atmosfera acestei încăperi îi amintea lui Ignatius de propria sa cameră și valva lui aprobă, deschizându-se vesel. Ignatius se rugă, cu voce aproape tare, să fie acceptat în slujbă. Era impresionat și copleșit.
