― Bineînțeles că o aveam. Biroul nu era bine încălzit. Nu-mi dau seama cum reușesc funcționarii de la compania aceea să rămână în viață, expuși zi de zi frigului. Și apoi mai sunt tuburile acelea fluorescente care le coc creierii și-i orbesc. Nu mi-a plăcut deloc biroul. Am încercat să-l lămuresc pe șeful personalului că locul de muncă nu este corespunzător, dar părea că nu-l interesează. A devenit până la urmă foarte ostil. Ignatius dădu drumul unui râgâit monstruos. În orice caz, te-am prevenit că va fi așa. Eu sunt anacronic. Oamenii își dau seama și aceasta îi irită.
― Doamne, copile, trebe să ții capu’ sus.
― Capul sus? repetă furios Ignatius. Cine ți-a mai băgat prostiile acestea nefirești în minte?
― Domnu’ Mancuso.
― O, Doamne! Trebuia să-mi închipui. Să fie el un exemplu de „a ține capul sus”?
― Ar trebui s-auzi toată povestea vieții bietului om. S-auzi ce-ncearcă să-i facă sergentu’ de la secție…
― Isprăvește! Ignatius își acoperi o ureche și bătu cu pumnul în masă. Nu vreau să mai aud niciun cuvânt despre omul acesta. În decursul secolelor, oameni ca Mancuso au provocat în lume războaie și molimi. Dintr-o dată, spiritul omului acestuia periculos a început să ne bântuie casa. A devenit un Svengali al tău.
― Ignatius. Vino-ți în fire.
― Eu refuz să „țin capul sus”. Optimismul îmi face greață. Este ceva pervers. De la căderea omului, poziția care i se potrivește în univers este aceea de nenorocit.
― Eu nu-s nenorocită.
― Ba ești.
― Nu, nu-s.
― Ba da. Ești.
― Ignatius, nu-s nenorocită. Dac-aș fi, ț-aș spune.
― Dacă eu, beat fiind, aș fi demolat o proprietate particulară și prin aceasta mi-aș fi aruncat copilul în gura lupilor, m-aș bate în piept și aș jeli. Aș sta îngenuncheat, drept penitență, până mi-ar sângera genunchii. Apropo, ce pedeapsă ți-a dat preotul ca să-ți ispășești păcatele?
― Să spun de trei ori „Sfântă Marie născătoare de Dumnezeu” și un „Tatăl nostru”.
― Numai atât? strigă Ignatius. I-ai povestit ce-ai făcut? Că ai stopat o lucrare critică de mare strălucire?
― M-am spovedit, Ignatius. I-am spus părintelui totu’. El a zis: „Mie nu-mi pare c-ai fi greșit, drăguțo. Aș zice c-ai alunecat doar pe o stradă udă.” Și atunci i-am spus despre tine. I-am spus: „Băiatu’ meu zice că eu nu-l las să scrie-n caietele lui. Scrie la chestia aia de-aproape cinci ani.” Și părintele a zis: „De, mie nu mi se pare că ar face ceva prea important. Spune-i să nu mai tot stea acasă ci să meargă la lucru.”
― Nu-i de mirare că nu pot suferi biserica, zbieră Ignatius. Ar fi trebuit să fii biciuită chiar acolo, în confesional.
― Uite ce, Ignatius, mâni te duci și-ncerci alte locuri. Sunt o grămadă de slujbe-n oraș. Am vorbit cu domnișoara Marie-Louise, bătrâna care lucrează pentru nemți. Are ș-un frate schilod, cu un aparat de-ăla de ureche. E surd sau așa ceva. Și-a găsit o slujbă bună la Industriile de Binefacere…
― Poate că ar trebui să încerc acolo.
― Ignatius! Ei angajează numa’ oameni orbi și-napoiați, ca să facă mături și de-alde astea.
― Sunt sigur că este plăcut să lucrezi cu asemenea oameni.
― Hai să ne uităm în ziarele de după-masă. Poate găsim acolo slujbe bune.
― Dacă va trebui să ies mâine, nu vreau să plec atât de devreme. M-am simțit foarte dezorientat tot timpul cât am fost în centru.
― N-ai plecat decât după masa de prânz.
― Totuși nu eram în apele mele. Am avut câteva vise rele noaptea trecută. M-am trezit amețit și bâiguind.
― Uite, citește ăsta. Am văzut în fiecare zi-n jurnal anunțu’ ăsta. Doamna Reilly ridică ziarul foarte aproape de ochi. Un tip cinstit, muncit…
― E scris muncitor.
― Cinstit, muncitor, de încredere și liniștit…
― Un tip liniștit. Ia lasă-mă pe mine, spuse Ignatius, smulgând ziarul din mâinile mamei sale. E mare păcat că nu ți-ai putut termina studiile.
― Taică-meu era foarte sărac.
― Lasă, te rog. N-aș putea îndura acum să aud din nou povestea aceea sordidă. Un tip cinstit, muncitor, de încredere și liniștit. Sfinte Dumnezeule! Ce fel de monstru este omul de care au nevoie? Mi-e teamă că n-aș putea lucra niciodată pentru o întreprindere care are o astfel de concepție despre lume.
― Citește și restu’, copile.
― Activitate de secretariat. Vârsta între douăzeci și cinci, treizeci de ani. Adresați-vă la Levy Pants, între Canalul Industrial și râu, între 8 și 9, zilnic. Ei da, nici nu poate fi vorba. N-aș putea niciodată să ajung până acolo înainte de ora nouă.
― Drăguțule, dacă ai de gând să muncești, trebe să te scoli devreme.
― Nu, mamă. Ignatius aruncă ziarul deasupra cuptorului. Aspirațiile mele sunt prea înalte și nu aș putea supraviețui acestui tip de muncă. Mă gândesc că ceva ca distribuirea ziarelor ar fi destul de plăcut.
― Ignatius, un om mare ca tine nu poate cutreiera orașu’ cu bicicleta împărțind ziare.
― Mă gândeam că ai putea să mă duci tu cu mașina și eu să arunc ziarele prin fereastra din spate.
― Ascultă, băiete, spuse doamna Reilly supărată. Mâni ai să te duci să mai încerci în alte părți. Vorbesc serios! Primu’ lucru pe care ai să-l faci e să răspunzi la anunțu’ ăsta. Vrei să câștigi timp, Ignatius, te cunosc eu!
