― Vrei, te rog, să definești cuvântul fleacuri? se răsti Ignatius.
― Toate cărțile alea. Gramofonu’. Trompeta pe care ți-am cumpărat-o luna trecută.
― Eu consider trompeta o învestiție bună, deși vecina noastră, domnișoara Annie, nu este de acord. Dacă îmi mai bate în jaluzele, am să arunc în ea cu apă.
― Mâni ne uităm în ziar, la anunțurile de serviciu. Te-mbraci bine și te duci să-ți găsești de lucru.
― Mi-e și teamă să întreb ce înțelegi tu prin „a te îmbrăca bine”. Am să ajung probabil de râsul lumii.
― Am să-ți calc o cămașă bună, albă şi-o să-ți pui o cravată frumoasă d-a lu’ taică-tu.
― Pot oare crede ceea ce aud? își întrebă Ignatius perna.
― Ori faci așa, Ignatius, ori trebe să pun o ipotecă. Vrei să-ți pierzi acoperișu’ de deasupra capului?
― Nu. Nu vei ipoteca această casă. Lovi cu laba lui uriașă salteaua. Tot sentimentul de securitate la care m-am străduit să ajung s-ar preface în pulbere. Nu accept ca o persoană indiferentă să exercite vreun control asupra domiciliului meu. N-aș putea suporta! Numai la gândul ăsta îmi apare spuzeală pe mâini.
Întinse mâna ca mama lui să-i poată examina erupția.
― Despre așa ceva nu poate fi vorba, continuă el. Ar aduce la suprafață toate frământările mele latente și mi-e teamă că rezultatul va fi într-adevăr urât. Nu vreau să-ți petreci restul zilelor îngrijind un nebun încuiat pe undeva prin pod. Nu vom ipoteca această casă. Trebuie să ai tu vreo rezervă de bani pe undeva.
― Am o sută cincizeci de dolari la Banca Hibernia.
― Doamne Sfinte, asta-i tot!? Nu mi-a trecut niciodată prin gând că ducem o existență atât de precară. Oricum, ai făcut bine să nu-mi spui. Dacă știam cât de aproape suntem de sărăcie, nervii mei ar fi cedat de mult. Ignatius se scărpină pe mâini. Trebuie totuși să recunosc că alternativa mi se pare sumbră. Mă îndoiesc că cineva va accepta să mă angajeze.
― Ce vrei să spui, copile? Un băiat ca tine, cu atâta educație…
― Cei care angajează simt în mine o negare a valorilor lor. Se răsuci pe spate. Se tem de mine. Își dau, presupun, seama că sunt forțat să activez într-un veac care îmi face silă. Acest lucru s-a dovedit adevărat chiar când am lucrat pentru Biblioteca Publică din New Orleans.
― Păi, Ignatius, asta a fost singura dată cân’ ai lucrat de cân’ ai terminat universitatea și-ai stat acolo numa’ două săptămâni.
― Este exact ceea ce îți spun, răspunse Ignatius, țintind cu un ghemotoc de hârtie în globul candelabrului de sticlă mată.
― Nu făceai decât să lipești niște hârtiuțe în cărți.
― Da, dar le lipeam după propriile mele principii estetice. În unele zile nu reușeam să lipesc decât vreo trei, patru, ca să pot fi satisfăcut de calitatea muncii mele. Conducerea bibliotecii era nemulțumită de integritatea de care dădeam dovadă. Ei își doreau un simplu animal care să mânjească cu lipici cărțile lor cele mai căutate.
― Crezi c-ai putea să capeți din nou o slujb-acolo?
― Am serioase îndoieli. I-am spus, la vremea aceea, niște lucruri foarte usturătoare femeii care conducea departamentul respectiv. Mi-au retras chiar și legitimația de împrumut. Trebuie să-ți dai seama câtă teamă și ură stârnește în oameni weltanschauung-ul[4] meu. Ignatius râgâi. Nu voi mai aminti de acea prost inspirată călătorie la Baton Rouge. Este, cred, incidentul care m-a blocat mental împotriva ideii de serviciu.
― Au fost drăguți cu tine la colegiu, Ignatius. Să spunem adevăru’. Te-au lăsat să stai acolo o grămadă de timp. Ți-au dat voie chiar să predai niște cursuri…
― O, a fost în fond același lucru. Un prăpădit de alb din Mississippi i-a spus decanului că fac propagandă pentru Papă, ceea ce era evident un neadevăr. Nu-l pot suferi pe actualul Papă. Nu se potrivește deloc cu concepția mea despre un papă bun și autoritar. De fapt, mă opun destul de violent relativismului de care dă dovadă catolicismul modern. În orice caz, curajul fundamentalistului aceluia, un țărănoi ignorant și rasist, i-a împins pe ceilalți studenți ai mei să formeze un comitet care să-mi ceară să le dau note și să le restitui eseurile și tezele care se acumulaseră. A fost chiar o mică demonstrație sub fereastra biroului meu. Ceva destul de dramatic. Luând în considerație că erau doar niște copii simpli și ignoranți, trebuie să recunosc că s-au descurcat foarte bine. Când demonstrația ajunsese la culme, am aruncat prin fereastră toate lucrările, necorectate, bineînțeles, drept în capul studenților. Colegiul era prea mic ca să accepte acest act de dispreț împotriva abisului învățământului superior contemporan.
― Ignatius! Asta nu mi-ai spus-o niciodată.
― N-am vrut să te tulbur atunci. Le-am mai spus studenților că spre binele viitorului umanității, sper că sunt toți sterili. Ignatius își aranjă pernele din jurul capului. Mi-ar fi fost cu neputință să citesc analfabetismele și aiurelile produse de mințile întunecate ale acelor studenți. Va fi același lucru oriunde aș lucra.
― Ai să-ți găsești o slujbă. Când or vedea ei ce diplomă ai…!
Ignatius oftă adânc și spuse:
― Nu văd altă alternativă. Își schimonosi chipul într-o mască a suferinței; nu avea rost să se împotrivească Fortunei cât timp nu se încheiase ciclul. Îți dai, firește, seama că totul este din vina ta. Lucrarea mea va suferi o mare întârziere. Te sfătuiesc să mergi la confesorul tău și să-ți impui o penitență, mamă. Făgăduiește-i că vei evita în viitor calea păcatului și a băuturii. Povestește-i care a fost consecința decăderii tale morale. Spune-i că din cauza ta s-a amânat împlinirea unui rechizitoriu monumental împotriva societății noastre. Poate va înțelege gravitatea greșelii tale. Dacă este tipul de preot cu care sunt eu de acord, pedeapsa va fi neîndoielnic severă. Totuși, am învățat să nu mă aștept la mare lucru de la clerul de astăzi.
― Am să fiu cuminte, Ignatius. Ai să vezi.
― Bine, liniștește-te. Găsesc eu un loc unde să mă angajez, deși nu înseamnă că va fi ceea ce tu numești o slujbă bună. S-ar putea să am o anumită perspicacitate de care să se folosească cel care mă angajează. Poate experiența va da scrisului meu o nouă dimensiune. A fi implicat activ într-un sistem pe care îl critic va constitui o ironie în sine. Ignatius râgâi sonor. Dacă ar putea vedea Myrna Minkoff cât de jos am căzut!
― Ce mai învârte fata aia? întrebă bănuitoare doamna Reilly. Am cheltuit o grămadă de bani cu tine la universitate și a trebuit să te-ncurci cu una ca aia.
― Myrna este tot la New York, habitatul ei nativ. Nu mă îndoiesc că încearcă, chiar în momentul acesta, luând parte la vreo demonstrație, să provoace poliția ca să o aresteze.
― E drept că mă scotea din sărite cântând to’ timpu’ la chitară. Da’ dacă avea bani, așa cum spuneai, poate ar fi fost bine să te-nsori cu ea. Ați fi putut să v-aranjați undeva și s-aveți un copilaș sau așa ceva.
― Nu pot crede că de pe buzele propriei mele mame iese o asemenea obscenitate și murdărie! urlă Ignatius. Acum fugi și fă-mi ceva de mâncare. Trebuie să ajung la timp la cinematograf. Este o comedie muzicală din viața circului, care a făcut mare vâlvă și pe care aștept de mult timp s-o văd. Ne uităm mâine la anunțurile cu oferte de serviciu.
― Sunt așa mândră c-ai să lucrezi în sfârșit, spuse emoționată doamna Reilly și-și sărută fiul undeva pe mustața jilavă.
***
„Ian te uită la baba asta”, își zicea în sinea lui Jones, când o hurducătură a autobuzului îl aruncase peste femeia care stătea alături de el. „Crede că dacă-s de culoare am s-o violez. E gata să s-arunce pe fereastră cu fundu’ ei de bunică cu tot. Aău! Zău că n-am de gân’ să violez pe nime’.”
Se îndepărtă discret de femeie, încrucișându-și picioarele și regretând că nu poate fuma în autobuz. Se întreba cine poate fi mârtanul gras cu șapcă verde care părea să bântuie în tot orașul în ultima vreme. Și maică-sa cea grasă, unde avea să se mai ivească oare din nou? Tipul acela ciudat cu șapcă verde aducea cu o nălucă.
„Am să spui lu’ pulițaiu’ ăla că mi-am găsit slujbă cu plată, să nu se mai lege de mine. Îi spui c-am găsit o filantroapă care-mi dă două’j’ de dolari pe săptămână. El o să zică: «Asta-i bine, băiete. Mă bucur să te văd că lucrezi.» Și eu spui: «Hei!» Și el: «Acu’ poate intri-n rându’ oamenilor.» Și eu spui: «Aha, m-am ales c-o slujbă de negru ș-un salar de negru. Acu’ chiar că-s în rându’ oamenilor. Un cioroi adevărat. Nu vagabont. Numa’ cioroi.» Ăău! Ce mai schimbare am făcut!”
Femeia trase coarda ca să sune clopoțelul și se ridică de pe scaun, încercând stingherită să evite orice atingere cu trupul lui Jones, care o privea cum se răsucește, cu detașarea pe care i-o ofereau ochelarii lui verzi.
