― Eu trebe să beau un pic. Mă mai ușurează, înțelegi?
― Eu unu’ joc popice.
Doamna Reilly încercă să și-l imagineze pe micul agent de stradă cu o minge mare de popice și spuse:
― Îți place să joci?
― Popicele-s minunate, doamnă Reilly. Te face să nu te mai gândești la necazuri.
― O, Cerule! strigă o voce din salon. Fetele astea sunt de pe acum, fără îndoială, prostituate. Cum pot prezenta publicului asemenea orori?
― Mi-ar plăcea să am și eu un hobby ca ăsta.
― Ar trebui să-ncerci să joci popice.
― Vai de mine! Am ș-așa arturită la cot. Sunt prea bătrână ca să încep să mă joc cu mingile alea. Îmi nenorocesc spatele.
― Am o mătușă de șaizeci și cinci de ani și-i și bunică. Merge to’ timpu’ la popice. Face chiar parte dintr-o echipă.
― Sunt și femei de-astea. Eu una nu le-am avut niciodată cu sportu’.
― Popicele-s mai mult decât un sport, se apără Mancuso. Întâlnești oameni acolo la popicărie. Oameni cumsecade. Poți să-ți faci prieteni.
― Mda, da’ cum am eu noroc, îmi cade o minge d-aia chiar pe picior. Ș-așa mă lasă pe mine picioarele.
― Data viitoare când merg la popicărie, te-anunț. O iau și pe mătușă-mea și mergem la popicărie, dumneata și cu mine și cu mătușa. Vrei?
― Mamă, când ai făcut cafeaua asta? întrebă Ignatius, venind din nou în bucătărie.
― Cam cu o oră-n urmă. De ce?
― Are gust sălciu.
― Mie mi s-a părut foarte bună, spuse Mancuso. La fel de bună ca aia pe care o servesc la French Market. Tocmai fac alta. Vrei o ceașcă?
― Iartă-mă, te rog, spuse Ignatius. Mamă, ai de gând să stai de vorbă cu domnul acesta toată după-amiaza? Vreau să-ți amintesc că diseară mă duc la film și trebuie să fiu la cinematograf exact la ora șapte ca să văd desenele animate. Te-aș sfătui să începi să prepari ceva de mâncare.
― Mai bine plec, spuse agentul Mancuso.
― Ignatius, ar trebui să-ți fie rușine, spuse doamna Reilly cu vocea furioasă. Eu și domnu’ Mancuso ăsta tocma’ bem câte-o cafea. Ai fost mojic toată după-masa. Nu-ți pasă de unde scot banii. Nu-ți pasă dacă intru-n pușcărie. Ție nu-ți pasă de nimic.
― Urmează oare să fiu atacat în propria mea casă, în prezența unui străin cu barbă falsă?
― Mi-e inima sfărâmată.
― Serios? Ignatius se întoarse spre agentul de stradă Mancuso: Vrei, te rog, să pleci? O inciți pe mama mea.
― Domnu’ Mancuso nu face altceva decât că-i gentil.
― Mai bine plec, repetă Mancuso împăciuitor.
― Fac eu rost de bani, strigă doamna Reilly. Vând casa asta. Vând casa asta de sub tine, băiete. Eu mă duc să stau la azilu’ de bătrâni. Ridică un colț al mușamalei și se șterse la ochi.
― Dacă nu pleci, spuse Ignatius lui Mancuso, care își agăța barba, voi chema poliția.
― El e poliția, prostule.
― Toată situația este absurdă, constată Ignatius și plecă târșâindu-și picioarele. Mă duc în camera mea.
Trânti ușa și luă o foaie de însemnări de pe podea. Aruncându-se peste pernele de pe pat, începu să mâzgălească pe hârtia gălbuie. După aproape treizeci de minute în care se trăsese de păr și își rosese creionul, începu să scrie un paragraf.
Dacă Hroswitha ar fi astăzi printre noi, ne-am adresa cu toții ei pentru sfaturi și îndrumare. Din austeritatea și liniștea lumii ei medievale, privirea pătrunzătoare a acestei legendare Sybile de sfântă călugăriță, ar exorciza ororile care se materializează sub ochii noștri în numele televiziunii. Dacă ar fi cu putință să juxtapunem un ochi al sfintei femei cu tubul unui televizor, fiind mai mult sau mai puțin de aceeași formă și concepție, ce mai fantasmagorie de electrozi în explozie ar avea loc! Imaginea acestor copii care se rotesc lasciv s-ar dezintegra în ioni și molecule, efectuând astfel purificarea pe care tragedia pervertirii nevinovaților o face necesară.
Doamna Reilly se opri în hol și privi la cuvintele NU DERANJAȚI! Scrise pe o coală de însemnări lipită de ușă cu un plasture vechi, de culoarea pielii.
― Ignatius, lasă-mă să intru, băiete! strigă ea.
― Să te las înăuntru? întrebă Ignatius de dincolo de ușă. Nici vorbă. Sunt ocupat în momentul de față cu un pasaj de sinteză.
― Dă-mi drumu-năuntru!
― Știi bine că n-ai voie niciodată să intri aici.
Doamna Reilly bătu cu pumnul în ușă.
― Nu știu ce se întâmplă cu tine, mamă, dar bănuiesc că treci printr-o criză de demență. Dacă mă gândesc mai bine, mi-e și frică să-ți deschid. S-ar putea să ai un cuțit sau o sticlă spartă de vin.
