― Cred că l-am văzut pe undeva pe aici, spuse Ignatius, privind afară prin ușa din dos.
Agentul Mancuso era prea surprins de monstruoasa cămașă de noapte din flanelă, ca să răspundă ceva.
― Ignatius, dragule, omu’ vr’a peste o mie de dolari pentru ce i-am făcut la casă.
― O mie de dolari? Nu va căpăta niciun cent. Îl vom da imediat în judecată. Ia legătura cu avocații noștri, mamă.
― Avocații noștri? Un antreprenor a făcut o evaluare, iar domnu’ Mancuso de colo zice că nu-i nimic de făcut.
― A, da? Atunci va trebui să-i plătești.
― L-aș putea da-n judecată, dacă tu crezi că-i mai bine.
― Ai condus mașina beată, spuse calm Ignatius. N-ai nicio șansă. Doamna Reilly părea deprimată.
― Totuși, Ignatius, o mie două’j’ de dolari…
― Sunt sigur că poți procura niște fonduri, o asigură el. Mai este cafea sau i-ai dat-o toată măștii acesteia de carnaval?
― Am putea pune ipotecă pe casă.
― Să ipotecăm casa? Nici să nu aud de așa ceva.
― Ce altceva am putea face, Ignatius?
― Există mijloace, o asigură Ignatius absent. Aș prefera să nu mă deranjezi cu chestia asta. Programul pe care l-am văzut îmi sporește întotdeauna anxietatea. Mirosi laptele înainte de a-l pune în oală. Te-aș sfătui să telefonezi imediat la lăptărie. Laptele acesta e vechi.
― Aș putea primi o mie de dolari de la Casa de credit imobiliar, spuse încet doamna Reilly polițistului care tăcea. Casa-i o garanție bună. Anu’ trecut un agent imobiliar mi-a oferit șapte mii pe ea.
― Ironia în legătură cu programul acesta, spuse Ignatius, stând lângă sobă și nescăpând din ochi oala de pe foc ca să o poată lua de îndată ce laptele începea să fiarbă, este faptul că vor să fie un exemplum pentru tinerii națiunii noastre. Aș vrea foarte mult să știu ce ar spune Părinții Fondatori dacă ar putea să-i vadă pe copiii aceștia pervertiți cum promovează cauza produsului Clearasil. Și totuși am bănuit întotdeauna că democrația ne va aduce aici. Turnă cu meticulozitate lapte într-o ceașcă împodobită cu poza lui Shirley Temple. Ar trebui să se impună o lege strictă națiunii noastre înainte de a se autodistruge. Statele Unite au nevoie de teologie și geometrie, de bun-simț și decență. Impresia mea este că ne clătinăm pe marginea unui abis.
― Ignatius, mâine va trebui să merg la Casa de credite.
― Nu vreau să avem de-a face cu cămătarii aceia, mamă. Ignatius căuta pe dibuite în borcanul în care țineau prăjituri. Se va ivi ceva.
― Ignatius, scumpule, ar putea să mă bage la-nchisoare.
― Uite ce e, dacă ai de gând să faci una dintre scenele tale de isterie, va trebui să mă întorc în salon. Ba chiar cred că așa voi face.
Ieși și se îndreptă din nou în direcția de unde se auzea muzica, cu papucii de baie clămpănind tare când se loveau de talpa picioarelor sale uriașe.
― Ce-am să mă fac cu un băiat ca ăsta? îl întrebă doamna Reilly pe agentul Mancuso. Nici nu-i pasă de sărmana lui mamă. Uneori îmi vine să cred că chiar ar vrea să fiu aruncată-n închisoare. Băiatu’ ăsta are inimă de piatră.
― L-ai răzgâiat, spuse Mancuso. Femeile trebe să aibă grijă să nu-și răsfețe copiii.
― Câți copii ai, domnu’ Mancuso?
― Trei. Rosalie, Antoinette și Angelo junior.
― O, ce frumos! Pot să jur că-s drăguți. Nu ca Ignatius. Doamna Reilly clătină din cap. Ignatius a fost un copil așa de scump! Nu știu ce l-a făcut să se schimbe. Avea obiceiul să-mi spună: „Mamă, te iubesc.” Acu’ nu mai îmi spune.
― Te rog, nu plânge, spuse Mancuso adânc mișcat. Îți mai fac eu niște cafea.
― Nu-i pasă dacă-nfund pușcăria, smârcâi doamna Reilly. Deschise cuptorul și scoase o sticlă de Muscat. Nu vrai nițel vin, domnu’ Mancuso?
― Nu, mulțumesc. Cum sunt în poliție, trebe să fac impresie bună. Să fiu tot timpu’ cu ochi-n patru la oameni.
― Îmi dai voie? întrebă retoric doamna Reilly și trase un gât direct din sticlă. Agentul Mancuso puse să fiarbă laptele, învârtindu-se în jurul plitei ca unul priceput în treburile casnice.
― Uneori mă apucă și pe mine amaru’. Viața-i grea. Am muncit din greu. Am fost cuminte.
― Trebe să privești la părțile bune a’ vieții, spuse Mancuso.
― Cred că ai dreptate. Unii o duc mai rău decât mine, mi-nchipui. Ca biata mea vară, o femeie minunată. Mergea la biserică-n fiecare zi lăsată de Dumnezeu. Și-a trântit-o tramvaiu’ pe strada Pulberăriei, într-o dimineață devreme, când tocma’ se ducea la liturghia lui Fisherman. Era încă-ntuneric.
― În ce mă privește, nu mă las copleșit de necazuri, minți Mancuso. Trebe să privești în sus. Știi ce vreau să spun! Și meseria mea-i periculoasă.
― Ai putea fi ucis.
― Uneori n’arestez pe nime’ toată ziua. Alteori, pe cine nu trebe.
― Cum a fost cu bătrânu’ ăla-n față la D.H. Holmes. Din vina mea, domnu’ Mancuso. Mi-aș fi putut da sama că Ignatius e de vină. Așa-i el. To’ timpu-i spun: „Ignatius, uite, pune pe tine cămașa asta bună. Pune pulovărul ăsta frumos, pe care ți l-am cumpărat eu.” Da’ nu m-ascultă. Nu-i el unu’ s-asculte. Are un cap ca de piatră.
― Uneori am și probleme acasă. Cu trei copii, nevastă-mea-i foarte nervoasă.
― Nervii’s ceva teribil. Săraca don’șoară Annie, din casa de-alături. Ea are nervi. Țipă to’ timpu’ că Ignatius face zgomot…
― Parc-ai vorbi de nevastă-mea. Câteodată trebe să plec de acasă. Între noi fie vorba, dacă aș fi altfel de om, câteodată m-aș duce și m-aș îmbăta.
