― Dacă aș conduce eu, aș băga în marșarier și aș șterge-o frumușel de la locul scenei. Cu siguranță că cineva va cere despăgubiri. Proprietarii acestei case dărăpănate așteaptă probabil de ani de zile o asemenea ocazie. Varsă probabil ceva unsuros pe stradă, după căderea nopții, în speranța că vreun șofer ca tine va aluneca spre cocioaba lor. Dădu drumul unui râgâit. Mi s-a dat peste cap digestia. Simt că am început să mă balonez.
Doamna Reilly schimbă viteza și începu să dea încet înapoi. Pe când mașina se mișca, deasupra capetelor lor se auzeau desprinzându-se așchii, ca apoi să se audă cum trosnesc scândurile și scrâșnește metalul. Balconul începu să cadă în bucăți mari, care răsunau pe acoperișul mașinii cu pocnete seci, grele, ca de grenade. Automobilul, ca cineva bătut cu pietre, se opri din mișcare și o bucată de ornament din fier forjat făcu țândări o fereastră laterală din spate.
― Puiule, ești bine? întrebă speriată doamna Reilly, la sfârșitul unui vuiet ce părea bombardamentul final.
Ignatius scoase un zgomot ca de vomă. Ochii și albaștri și galbeni îi lăcrimau.
― Spune ceva, Ignatius, îl imploră mama sa, întorcându-se tocmai la timp ca să-l vadă scoțând capul pe fereastră și vomând pe partea unde mașina era lovită.
Agentul de stradă Mancuso mergea încet pe strada Chartres, îmbrăcat în pantaloni mulați pe picior și un pulover galben, costum despre care sergentul îi spusese că îi va da posibilitatea să aresteze persoane cu adevărat și de-a binelea suspecte, iar nu bunici sau băieți care își așteaptă mamele. Costumul constituia pedeapsa pe care i-o aplicase sergentul. Îi spusese lui Mancuso că, de acum înainte, singura lui responsabilitate va fi să aresteze persoane suspecte și că la secție există o garderobă care îi va permite să fie alt personaj în fiecare zi. Nenorocit, Mancuso își pusese pantalonii strâmți în fața sergentului, care-l împinsese afară, poruncindu-i să-și bage mințile în cap sau să se lase de meserie.
În cele două ore de când se plimba prin Cartierul Francez, nu capturase pe nimeni. De două ori lucrurile păruseră promițătoare. Oprise un tip care purta beretă și îi ceruse o țigară, dar omul îl amenințase că va chema poliția. Apoi acostase un tânăr îmbrăcat într-un trenci și cu o pălărie de damă pe cap, dar tânărul îl pălmuise și o luase la sănătoasa.
În timp ce agentul de stradă Mancuso mergea pe strada Chartres, frecându-și obrazul care tot îl mai ustura în urma palmei primite, auzi ceva ce părea o explozie. În speranța că un individ suspect a aruncat o bombă sau s-a împușcat, dădu colțul în goană, ieșind pe strada Sfânta Ana și văzu șapca verde de vânătoare vomitând printre ruine.
DOI
„Odată cu prăbușirea sistemului medieval, zeii haosului, nebuniei și prostului gust câștigară ascendență.” Ignatius scria pe una dintre foile sale de însemnări Big Chief.
După o perioadă în care lumea apuseană se bucurase de ordine, liniște, unitate și unire cu Dumnezeul ei adevărat și Sfânta Treime, se stârniră vânturile schimbării care urmau să aducă cu ele zile negre. Un vânt rău nu priește nimănui. Anii luminoși ai lui Abelard, Thomas Beckett și Everyman se înnegurară, devenind zgură. Roata zeiței Fortuna se întoarse împotriva omenirii, sfărâmându-i clavicula, zdrobindu-i țeasta, chircindu-i torsul, străpungându-i pelvisul, îndurerându-i sufletul. Pe cât de sus fusese omenirea, pe atât de jos decăzuse! Cele ce odinioară fuseseră dedicate sufletului, acum erau dedicate vânzării.
― Destul de bine, își spuse Ignatius și continuă să scrie grăbit:
Negustorii și șarlatanii puseră stăpânire pe Europa, numindu-și crezul lor insidios „Iluminism”. Zilele lăcustelor erau aproape, dar din cenușa umanității nu se ridică niciun Phoenix. Țăranul umil și pios Piers Plowman[1] plecă la oraș să-și vândă copiii stăpânilor noii orânduiri, din motive pe care le-am putea numi, în cel mai bun caz, îndoielnice. (Vezi Reilly, Ignatius J., Sânge pe mâinile lor: Crima existentă prin sine. Studiu asupra unei serii de abuzuri din Europa secolului al XVI-lea; Monografie, două pagini, 1950, Secția Cărți Rare, coridorul din stânga, etajul trei, Biblioteca Memorială Howard-Tilton, Universitatea Tulane, New Orleans 18, Louisiana. Notă: am expediat cu poșta această neobișnuită monografie ca o donație pentru bibliotecă; totuși nu sunt sigur că a fost acceptată vreodată. Este foarte posibil să fi fost aruncată, deoarece era scrisă cu creionul pe foi de însemnări.) Orizontul s-a lărgit; Marele Lanț al Existenței s-a rupt de parcă ar fi fost făcut din clame de prins hârtii înșirate de vreun idiot; moartea, distrugerea, anarhia, progresul, ambiția și autoperfecționarea aveau să fie noul destin al lui Piers. Și avea să fie un destin nefast: fusese acum pus față în față cu perversitatea de a trebui să MEARGĂ LA MUNCĂ.
Cum viziunea sa despre istorie părea să fi pălit pentru moment, Ignatius schiță un laț la sfârșitul paginii. Apoi desenă un revolver și o cutiuță pe care scrise cu litere de tipar CAMERA DE GAZAT. Mâzgăli cu creionul în zigzag foaia de hârtie și intitulă rezultatul APOCALIPSA. Când sfârși de decorat pagina, o aruncă jos, pe dușumea, unde erau împrăștiate multe altele. Fusese o dimineață foarte productivă, își zise el. Nu realizase atât de mult de câteva săptămâni. Privind la zecile de coli Big Chief care formau un covor de tulpane indiene în jurul patului, Ignatius se gândi mulțumit că pe paginile gălbui, liniate larg, erau germenii unui admirabil studiu de istorie comparată. Încă în foarte mare dezordine, bineînțeles. Dar într-o zi își va lua sarcina de a edita aceste fragmente ale concepțiilor sale în niște piese cu care se va putea reconstitui un magnific puzzle. Odată completat, va arăta literaților cursul dezastruos pe care îl luase istoria în ultimele patru secole. În cei cinci ani pe care îi dedicase acestei lucrări, scrisese în medie doar șase paragrafe pe lună. Nici nu-și putea aduce aminte ce conțineau unele dintre foile scrise și își dădea seama că o parte dintre ele erau umplute mai mult cu mâzgăleli. Totuși, gândi calm Ignatius, nici Roma nu a fost clădită într-o singură zi.
Își trase în sus cămașa de noapte din flanelă și își privi stomacul umflat. Se balona adesea când stătea în pat dimineața, meditând la cursul nefericit pe care îl luaseră evenimentele după Reformă. De câte ori îi veneau în minte Doris Day și autobuzele Greyhound pentru turiști, partea centrală a trupului său se dilata și mai rapid. Dar de la încercarea de arest și de la accident începuse să se baloneze din te miri ce, valva pilorului său închizându-se brusc și nejustificat și umplându-i stomacul cu gaze neeliminate, gaze cu caracter și personalitate, iritate de faptul că stau închise. Se întreba dacă nu cumva valva pilorului său încearcă să-l prevină de ceva, ca un fel de Cassandră. Ca medievalist, Ignatius credea în rota Fortunae, roata norocului, o concepție centrală în De Consolatione Philosophiae, lucrarea filosofică ce pusese bazele gândirii medievale. Boethius, filosoful roman care scrisese De Consolatione, fiind închis pe nedrept de împărat, spusese că o zeiță oarbă ne toarce destinul pe o roată, că norocul nostru vine în cicluri. Încercarea ridicolă de a-l aresta fusese oare începutul unui ciclu nefast? Oare roata lui începuse să se învârtă, în grabă, în jos? Accidentul a fost oare și el un semn rău? Ignatius era îngrijorat. Cu toată filosofia lui, Boethius fusese totuși torturat și ucis. Valva lui Ignatius se închise din nou și el se întoarse pe partea stângă ca s-o deschidă prin presiune.
― O, Fortuna, zeiță oarbă și nepăsătoare, sunt legat de roata ta, se lamentă Ignatius râgâind. Nu mă strivi sub spițele ei. Înalță-mă în sus, divinitate.
― Ce tot bolborosești acolo, băiete? întrebă mama lui prin ușa închisă.
― Spun rugăciuni, răspunse supărat Ignatius.
― Agentul Mancuso vine azi să mă-ntrebe de accident. Mai bine te-ai ruga de Sfânta Maria și pentru mine, puiule.
― O, Doamne! oftă Ignatius.
― Cred că-i frumos că te rogi, copile. Mă întrebam ce faci închis acolo to’ timpu’.
― Pleacă, te rog! țipă Ignatius. Faci să se aleagă praful din extazul meu religios.
Săltând viguros pe pat, așa cum stătea culcat pe o parte, Ignatius simți un râgâit formându-i-se în gât. Dar când deschise plin de speranță gura, nu scoase decât un mic sughiț. Totuși, salturile avuseseră un oarecare efect fiziologic. Ignatius atinse mica erecție care era îndreptată în jos, spre cearșaf, o luă în mână și rămase nemișcat, încercând să se hotărască ce să facă. În poziția aceea, cu cămașa de noapte din flanelă roșie în jurul pieptului și burta masivă revărsată peste saltea, se gândi cu oarecare tristețe că, după optsprezece ani, această îndeletnicire devenise un simplu act mecanic, despuiat de zborul fanteziei și al inventivității cu care cândva reușea să o împodobească. Fusese un timp în care era în stare aproape s-o transforme într-o formă de artă, practicând-o cu priceperea și fervoarea unui artist și filosof, a unui savant și gentleman. Prin cameră mai existau încă ascunse diverse accesorii de care se folosise cândva: o mănușă de gumă, o bucată de mătase dintr-o umbrelă, un borcan de Noxema. I se păruse prea deprimant să se debaraseze de ele când se terminase totul.
Ignatius se masturba concentrându-se. În sfârșit îi apăru o viziune, figura familiară a unui coolie, câinele mare și devotat, pe care îl avusese pe când mergea la școală. „Ham!” Ignatius parcă îl auzea pe Rex lătrând „Ham! Ham! Hau!” Rex arăta întocmai ca pe vremea când era în viață. O ureche îi atârna. Gâfâia. Apariția sări peste un gard și alergă după un băț care cine știe cum aterizase deasupra plapumei lui Ignatius. În timp ce blana cafenie și albă se apropia, ochii lui Ignatius se dilatară, priviră cruciș și se închiseră, iar el rămase fără vlagă printre cele patru perne, sperând să se găsească prin cameră niște șervețele de hârtie.
***
― Am venit pen’ slujba aia de portar pen’ care-aț’ dat anunțu’ la ziar.
― Mda? Lana Lee privi spre ochelarii de soare. Ai vreo recomandație?
― Mi-a dat un pulițai una. A zis c-aș face bine să mă pun cu fundu’ pe treabă și să câștig un ban, răspunse Jones și aruncă un jet de fum în barul pustiu.
― Îmi pare rău. Nu angajez pe nimeni care a avut de furcă cu poliția. Nu într-o slujbă ca asta. Trebuie să-mi păzească învestițiile.
― Nu po’ zice c-am avut de furcă, da po’ zice c-o să se ia de mine că-s vagabont dacă nu le arăt că lucrez și am din ce trăi. Mi-au spus: „Pune-ți picioarele la spinare, Jones, și evaporează-te”. M-am gândit că poate aici v-ar place s-ajutați p-unu’ ca mine să intre-n rându’ oamenilor, s-ajutați p-un biet negru să nu zacă la pârnaie. Eu n-am s-o las moale cu paza ș-o să se vadă că Bucuria Nopții știe ce-i aia drept civil.
― Nu mai mânca rahat.
― Hei! Ăău!
― Ai vreo experiență ca portar?
― Adică? Să mătur, să șterg și alte trebi d-astea căcăcioase de negru?
― Vezi cum vorbești, băiete! Aici e un local curat.
― Păi toț’ fac asta, mai ales ăi de culoare.
― Câteva zile, spuse Lana Lee cu gravitate, devenind brusc director de personal, am tot căutat un băiat potrivit pentru slujba asta. Își băgă mâinile în buzunarele pardesiului de piele și privi în ochelarii de soare. Îi ieșise în cale o afacere excelentă, ca un cadou lăsat în pragul ușii. Un negru care risca să fie arestat pentru vagabondaj dacă nu-și găsea de lucru. Urma să aibă un portar captiv pe care ar fi putut să-l frece pentru o nimica toată. Splendid. Era prima dată că se simțea mulțumită de când dăduse cu ochii de cei doi indivizi care îi terfeliseră localul. Plata este douăzeci de dolari pe săptămână.
― Hei! Nu mă mir că n-ai dat peste omu’ potrivit. Ăău! Și cum rămâne cu salaru’ minim?
