― N-am vrut să spun nimic din ce-am spus, îi explică domnul Robichaux sergentului. M-am enervat și m-a luat gura pe dinainte. Polițistu’ ăsta-ncerca s-aresteze un biet băiat care o aștepta pe maică-sa la Holmes.
― Cum? Sergentul se întoarse spre micul polițist palid. Ce-ai încercat să faci?
― Nu era un băiat, spuse Mancuso. Era un tip mare și gras, îmbrăcat caraghios. Părea suspect. Nu făceam decât un control de rutină și a-ncercat să se-mpotrivească. Să vă spun drept, părea unu’ d’ăla perversu’.
― Pervers, zici? întrebă sergentul cu lăcomie.
― Da, spuse Mancuso, prinzând din nou curaj. Un ditamai perversul mare de tot.
― Cât de mare?
― Unu’ mai mare n-am văzut în viața mea, răspunse Mancuso, întinzând brațele de parcă ar fi descris un pește prins de el. Ochii sergentului străluceau. Primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost șapca aia verde de vânătoare pe care o purta.
Învăluit în norul său de fum, Jones asculta atent, dar parcă detașat.
― Ei, și ce s-a-ntâmplat, Mancuso? Cum se face că nu-l văd aci-n fața mea?
― A scăpat. A venit femeia aia din magazin, ș-a dat totu’ peste cap ș-apoi au fugit pe după colț, în Cartier.
― A! Doi indivizi din Cartier, făcu sergentul, părând că s-a lămurit brusc.
― Nu, domnule, îl întrerupse bătrânul. Era chiar mama lui. O doamnă cumsecade și drăguță. I-am văzut și mai ’nainte. Polițistu’ ăsta a speriat-o.
― Ian ascultă, Mancuso, strigă sergentul. Ești singuru’ om din corpu’ de poliție în stare să-ncerce s-aresteze un băiat care-i cu mama lui. Și pe tataie ăsta de ce l-ai adus aici? Dă telefon familiei să vină să-l ia.
― Vă rog, nu faceți asta, se rugă domnul Robichaux. Fiica mea-i ocupată cu copiii. N-am fost arestat în viața mea. Nu poate să vină să mă ia. Ce-o să creadă copiii despre mine? Toți fac școala la maici.
― Caută număru’ de telefon al fiicei lui, Mancuso. Așa o să se-nvețe minte să ne mai facă comuniș’.
― Vă rog! Domnul Robichaux avea lacrimi în ochi. Nepoții mei mă respectă.
― Iisuse Cristoase, exclamă sergentul. Să-ncerci s-arestezi un copil de lângă mama lui și să-mi aduci aici pe tata mare al cuiva! Pleacă dracului de-aici, Mancuso, și ia-l și pe tataie cu tine. Zici că vrei s-arestezi indivizi suspecți? Îți arăt eu ție!
― Da, domnule, spuse umil Mancuso, scoțându-l afară pe bătrânul care plângea.
― Aăău! exclamă Jones, ascuns în norul său de fum.
***
Înserarea se așternea în jurul barului Bucuria Nopții. Pe strada Bourbon luminile începuseră să se aprindă. Firmele de neon se aprindeau și se stingeau intermitent, oglindindu-se pe străzile umezite de ceața din care începuse să picure susținut de câtva timp. Taxiurile care aduceau primii clienți ai serii, turiști din vestul mijlociu și participanți la congrese, se auzeau pârâind îndepărtat, în amurgul rece.
În bar mai intraseră câțiva clienți, un bărbat care își trecea degetele peste un formular de curse, o blondă prost dispusă care părea să aibă o anumită legătură cu barul și un tânăr elegant care fuma Salem, aprinzând țigară de la țigară, și sorbea lacom un daiquiri cu gheață.
― Ignatius, hai mai bine să plecăm, îl îndemnă doamna Reilly, râgâind.
― Cum? urlă Ignatius. Trebuie să rămânem ca să privim corupția. A început deja să se instaleze.
Tânărul elegant își răsturnă paharul pe haina de catifea verde ca sticla.
― Ei, barman, strigă doamna Reilly. Ad-o cârpă. Unu’ din clienți ș-a vărsat băutura.
― Nu are importanță, dragă, spuse supărat tânărul. Ridică o sprânceană spre Ignatius și mama lui. Oricum, cred că am greșit barul.
― Nu te necăji, puiule, îl consolă doamna Reilly. Ce băutură ai acolo-n pahar? Arată ca siropu’ de ananas.
― Chiar dacă ți-aș descri-o, mă îndoiesc că ai înțelege ce este.
― Cum îndrăznești să vorbești astfel cu scumpa și iubita mea mamă?
― Ia taci, malacule, se răsti tânărul. Mai bine uită-te la haina mea!
― E absolut grotescă.
― Hai s-o lăsăm baltă! Să fim prieteni, interveni doamna Reilly cu buze înspumate. Nu ducem lipsă, oricum, de bombe și chestii d-astea.
― Și trebuie să spun că fiul dumitale pare încântat să le arunce.
― Încetați amândoi! Ăsta-i un loc unde tot omu’ trebe să se distreze un pic. Doamna Reilly zâmbi spre tânăr. Hai să-ți plătesc o băutură, drăguță, în locul ăleia pe care ai vărsat-o. Iar eu cred c-am să mai iau un Dixie.
― Trebuie neapărat să plec, o refuză tânărul, cu un suspin. În orice caz, îți mulțumesc.
― Pe-o noapte ca asta? se miră doamna Reilly. Nu lua-n samă ce-a zis Ignatius. De ce nu stai să vezi spectacolu’? Tânărul rostogoli ochii spre cer.
― Zău așa, își întrerupse blonda tăcerea. Vezi și tu niște funduri și țâțe.
― Mamă, interveni rece Ignatius, am impresia că tu îi încurajezi pe oamenii aceștia stupizi.
― Tu ai fost ăl’ de voiai să rămâi, Ignatius.
