După ceea ce păru un lung răstimp umplut de clinchet de pahare și zgomot de uși de frigider care se închideau în umbră, barmanul apăru din nou și le puse berea în față, prefăcându-se că i-o scapă pe cea a lui Ignatius în poală. Cei doi Reilly aveau parte de tratamentul cel mai rău, cel aplicat clienților nedoriți.
― Nu ai din întâmplare un Dr. Nut, rece? Întrebă Ignatius.
― Nu.
― E berea preferată a fiului meu, explică doamna Reilly. Trebe să i-o cumpăr cu lada. Uneori se așază jos și bea câte două, trei sticle deodată.
― Sunt sigur că pe omul acesta nu-l interesează în mod deosebit ceea ce-i spui, zise Ignatius.
― Nu vrei să-ți scoți șapca aia? întrebă barmanul.
― Nu. Nu vreau! Tună Ignatius. E curent aici înăuntru.
― Cum dorești, spuse barmanul și se pierdu în umbra din celălalt capăt al barului.
― Chiar așa!
― Liniștește-te, îl îndemnă mama lui.
Ignatius își ridică clapa șepcii pe partea dinspre maică-sa.
― Uite, voi pune sus asta, ca să nu fii nevoită să ridici vocea. Ce a spus doctorul despre cotul tău sau despre ce era vorba?
― Trebe masat.
― Sper că nu vrei să fac eu acest lucru. Știi bine ce simt când trebuie să ating pe cineva.
― Mi-a spus să mă feresc pe cât pot de frig.
― Dacă aș ști să conduc, îmi închipui că ți-aș putea fi de mai mult ajutor.
― O, n-are importanță, scumpule.
― De fapt, chiar mersul cu mașina îmi face destul de rău. Bineînțeles, nu-i nimic mai neplăcut decât să călătorești la etajul unuia dintre autobuzele turistice Greyhound. Ești așa de sus! Îți aduci aminte când m-am dus cu un asemenea autobuz la Baton Rouge? Am vomat de mai multe ori. Șoferul a fost nevoit să oprească mașina undeva în mlaștini și să mă lase să cobor ca să mă plimb puțin. Ceilalți pasageri erau destul de furioși. Aveau probabil stomac de fier, dacă puteau călători cu un asemenea vehicul îngrozitor. Și plecarea din New Orleans m-a speriat în mod considerabil. În afara limitelor orașului începe inima întunericului, adevăratul pustiu.
― Mi-amintesc, Ignatius, mormăi doamna Reilly, cu gândul în altă parte, dând berea pe gât. Erai bolnav de-adevăratelea cân’ te-ai întors acasă.
― Atunci mă simțeam deja mai bine. Momentul cel mai teribil a fost când am ajuns în Baton Rouge. Mi-am dat seama că am un bilet dus-întors și că va trebui să iau din nou autobuzul.
― Mi-ai mai spus asta, puiule.
― Taxiul cu care m-am reîntors la New Orleans m-a costat patruzeci de dolari, dar cel puțin nu mi-a fost chiar atât de rău, deși am simțit de câteva ori că îmi vine pe gât conținutul stomacului. L-am pus pe șofer să meargă foarte încet, ceea ce i-a provocat neplăceri. Poliția stradală l-a oprit de două ori pentru că mergea sub limita vitezei minime admise pe autostradă. Când l-au oprit a treia oară, i-au luat și permisul de conducere. Știi, ne-au urmărit tot timpul prin radar.
Atenția doamnei Reilly era împărțită între fiul ei și bere. Asculta această întâmplare de trei ani de zile.
― Bineînțeles, continuă Ignatius, interpretând privirea pierdută a mamei sale drept interes, a fost singura dată în viața mea când am plecat din New Orleans. Mă gândesc că poate lipsa unui punct de orientare a fost cauza indispoziției mele. Alergând tot înainte cu autobuzul era ca și cum te-ai fi rostogolit într-un abis. După ce am trecut de mlaștini și am ajuns la dealurile care se întind în apropiere de Baton Rouge, am început să mă tem că vreun bădăran de la sat ar putea să arunce cu bombe în autobuz. Le place să atace vehiculele care sunt, presupun, un simbol al progresului.
― În orice caz, îmi pare bine că nu ai acceptat slujba, spuse automat doamna Reilly, ghicind sfârșitul replicii.
― Ar fi fost imposibil s-o accept. Când l-am văzut pe directorul Departamentului de Cultură Medievală, mi-a apărut pe mâini o erupție albă. Era un om complet lipsit de suflet. A comentat apoi faptul că nu port cravată și a făcut o remarcă ironică asupra canadienei mele. Am fost îngrozit de faptul că o persoană atât de insipidă are curajul să comită o asemenea insolență. Canadiana aceea a fost una dintre puținele comodități de care eram într-adevăr atașat și dacă îl voi găsi vreodată pe descreieratul care mi-a furat-o, îl voi reclama autorităților în drept.
Doamnei Reilly îi veni în minte canadiana aceea îngrozitoare, pătată toată de cafea și pe care, în taină, întotdeauna dorise să o doneze Voluntarilor Americii, împreună cu alte câteva articole din îmbrăcămintea favorită a lui Ignatius.
― Înțelegi, eram atât de copleșit de grosolănia totală a acelui așa-zis „director”, încât am ieșit pușcă de la el din birou, în mijlocul uneia dintre divagațiile lui cretine, și m-am repezit în cea mai apropiată toaletă care s-a nimerit să fie cea a „profesorilor”. În orice caz, mă așezasem într-una din cabine, după ce îmi atârnasem canadiana peste partea de sus a ușii, și dintr-o dată am văzut-o că dispare. Am auzit pași. Apoi ușa de la intrarea în toaletă s-a închis. În acel moment nu puteam să urmăresc hoțul, așa că am început să țip. Cineva a intrat în toaletă și a ciocănit la ușa cabinei. Era unul dintre paznicii campusului universitar, sau cel puțin așa spunea. I-am explicat prin ușă ce s-a întâmplat. Mi-a promis că-mi va găsi bluza și a plecat. De fapt, așa cum ți-am mai spus și înainte, am bănuit întotdeauna că el și directorul erau una și aceeași persoană. Vocile lor erau cam asemănătoare.
― În ziua de azi nu poți să ai încredere în nimeni, scumpule.
― Am ieșit din toaletă cât am putut de repede, nedorindu-mi altceva decât să scap de locul acela îngrozitor. Am înghețat tun, firește, stând în fața acelui campus universitar pustiu și încercând să opresc un taxi. Am găsit în cele din urmă unul dispus să mă ducă la New Orleans pentru patruzeci de dolari și șoferul a fost destul de altruist ca să-mi împrumute haina lui. Până să ajungem aici, totuși, era destul de necăjit că i-au ridicat permisul și devenise cam posac. Părea, de asemenea, că s-a ales cu o răceală zdravănă, dacă judecai după frecvența cu care strănuta. De fapt, am fost pe autostradă timp de aproape două ore.
― Cred c-aș mai bea o bere, Ignatius.
― Mamă! În locul ăsta uitat de Dumnezeu?
― Una singură, copile. Hai, zău, numa’ una.
― Ne vom alege probabil cu ceva de pe urma paharelor astea. Totuși, dacă ești hotărâtă să mai luăm ceva, comandă-mi un coniac, te rog. Doamna Reilly făcu semn barmanului care ieși din umbră și întrebă:
― Ei, și ce ți s-a-ntâmplat în autobuzu’ ăla, amice? Am pierdut sfârșitu-ntâmplării.
― Vrei, te rog, să servești la bar așa cum se cuvine? se rățoi Ignatius. Datoria ta este să servești în tăcere când îți cerem ceva. Dacă am fi dorit să te includem în conversație, ți-am fi indicat-o până acum. Și vreau să-ți spun că avem de discutat niște probleme personale foarte urgente.
― Omu-ncearcă să fie doar prietenos Ignatius. Să-ți fie rușine!
― Aceasta este o contradicție în sine. Nimeni nu poate fi prietenos într-o speluncă așa ca aceasta.
― Mai vrem două beri.
― O bere și un coniac, o corectă Ignatius.
