― Cad în genunchi în fiecare seară și-i mulțumesc lui Dumnezeu că suntem păziți, spuse doamna Reilly către oamenii din jur. Fără poliție, ne-ar curăța pe toți. Am zace-n paturi cu beregata spintecată de la o ureche la alta.
― Ăsta-i adevăru’, fato, îi întări spusele o femeie din mulțime.
― Să spunem niște rugăciuni pentru cei din poliție. Doamna Reilly se adresa acum mulțimii. Ignatius o mângâia aprig pe umăr, șoptind cuvinte de încurajare. Care dintre voi s-ar ruga pentr-un comunist?
― Eu nu! Eu nu! Răspunseră vehement mai multe voci. Cineva îl îmbrânci pe bătrân.
― I-adevărat, cucoană, strigă bătrânul. A-ncercat să-ți aresteze băiatu’. Taman ca-n Rusia. Toți îs comuniș’.
― Vino cu mine! Brutal, polițistul îl apucă de haină pe la spate.
― O, Doamne! exclamă Ignatius, privind cum polițistul sfrijit și tras la față încearcă să-l domine pe bătrân. Simt cum mă lasă de-a binelea nervii.
― Ajutor! imploră bătrânul pe cei din mulțime. Asta-i curat răpire. I-o violare a Constituției.
― E smintit, Ignatius, spuse doamna Reilly, hai mai bine să plecăm de aici, copile. Se întoarse spre cei din mulțime. Luați-o la fugă, oameni buni. S-ar putea să ne omoare pe toți. Eu una cred că el e comunistu’.
― Nu-i cazul să exagerezi, mamă, spuse Ignatius, după ce își făcură loc prin mulțimea care se risipea și o porniră cu pași grăbiți pe strada Canalului. Privi îndărăt și-l văzu pe bătrân și pe polițistul pricăjit gata să se încaiere sub ceasul de la magazinul universal. Vrei, te rog, să-ți domolești puțin pasul? Am impresia că am un suflu la inimă.
― Ia mai taci din gură. Crezi că mie mi-e bine? La vârsta mea n-ar trebui s-alerg așa.
― Mi-e teamă că inima are importanță la orice vârstă.
― N-ai nimic la inimă.
― Voi avea, dacă nu vrei să mergi mai încet. Pantalonii de tweed fâlfăiau pe fundul uriaș al lui Ignatius în timp ce se rostogolea înainte. Mai ai coarda mea de lăută?
Doamna Reilly îl trase, făcându-l să cotească spre strada Bourbon ca apoi să se îndrepte spre Cartierul Francez.
― Băiete, de ce s-a agățat polițistu’ de tine?
― Nu voi ști niciodată. Dar probabil că peste câteva minute, de îndată ce termină cu fascistul acela bătrân, se va lua după noi.
― Așa crezi? se neliniști doamna Reilly.
― Așa îmi imaginez. Părea hotărât să mă aresteze. Probabil că are de îndeplinit o normă, sau așa ceva. Am serioase îndoieli că mă va lăsa să-i scap cu atâta ușurință.
― Ce-ngrozitor! Toate ziarele o să vorbească de tine, Ignatius. Ce rușine! Trebe să fi făcut tu ceva-n timp ce m-așteptai, Ignatius. Te cunosc eu prea bine, băiete.
― Dacă și-a văzut cineva vreodată de treaba lui, acela am fost eu, spuse gâfâind Ignatius. Hai, te rog, să ne oprim. Am impresia c-am să fac o hemoragie.
― Bine. Doamna Reilly îi privi chipul congestionat și își dădu seama că ar fi fost fericit să i se prăbușească la picioare, numai ca să-i demonstreze că are dreptate. Îi mai făcuse figura aceasta și altădată. Ultima oară când îl silise s-o însoțească la slujba de duminică, se trântise pe jos de două ori în drum spre biserică și încă o dată în timpul predicii despre trândăvie, rostogolindu-se din strană și provocând tulburare și jenă. Hai să intrăm aici și să ne-așezăm.
Cu una dintre cele două cutii cu prăjituri îl împinse prin ușa barului Bucuria Nopții. În întunericul care duhnea a whisky și mucuri de țigară, se cocoțară pe două scaune înalte de bar. În timp ce doamna Reilly își aranja cutiile cu prăjituri pe tejghea, Ignatius își dilată nările lui pretențioase și spuse:
― Pe cinstea mea, mamă, pute îngrozitor. Simt că mi se întoarce stomacul pe dos.
― Vrei să ieși afară în stradă? Vrei să te-nhațe polițistu’ ăla? Ignatius nu-i răspunse. Pufnea pe nas cu zgomot și se strâmba.
Un barman care îi observase din umbră, întrebă zeflemitor:
― Ce doriți?
― Voi lua o cafea, comandă Ignatius arogant. Cafea de cicoare cu lapte fiert.
― N-avem decât ness.
― Mi-e imposibil să beau așa ceva, se plânse Ignatius mamei sale. E o oroare.
― Atunci ia o bere, Ignatius. N-ai să mori din asta.
― S-ar putea să mă baloneze.
― Eu iau o bere Dixie 45, îi spuse doamna Reilly barmanului.
― Și domnul? insistă barmanul cu o voce sonoră și falsă. Ce i-ar face plăcere domnului?
― Dă-i și lui o Dixie.
― S-ar putea să nu o beau, anunță Ignatius, în timp ce barmanul plecase să deschidă berea.
― Nu putem sta aici pe gratis, Ignatius.
― Nu văd de ce nu. Suntem singurii clienți. Ar trebui să fie fericiți că ne au.
― Noaptea au și striptease aici, nu? întrebă doamna Reilly, lovindu-și fiul cu cotul.
― Îmi imaginez că au, răspunse rece Ignatius. Părea abătut. Ne-am fi putut opri în altă parte. Bănuiesc că poliția va face oricum o razie în localul acesta, din moment în moment. Fornăi tare și își drese vocea. Mulțumesc lui Dumnezeu că mustața mea filtrează puțin duhoarea aceasta. Glandele mele olfactive au și început să trimită semnale de alarmă.
